Din fotografiile patinate, Emile Jaques-Dalcroze, discipol în tinereţe al lui Leo Delibes şi Gabriel Fauré, priveşte către noi cu bonomie şi curiozitate. Însă amprenta vintage a imaginilor nu estompează spiritul vizionar, avangardist, pe care Dalcroze îl radiază şi prin acest tip de mărturii. Îi simţi imediat în privire natura cercetătoare, în continuă mişcare, care l-a îndemnat să caute la începutul secolului trecut o metodă pedagogică vie, capabilă să trăiască împreună cu sunetul, în opoziţie, astfel, cu sistemul tradiţional abstract, mult prea axat pe teorie şi rutină.  Iar în opinia lui Dalcroze mediatorul perfect este corpul, pentru că fiecare dintre noi avem în mod spontan un firesc răspuns fizic la stimulii sonori care ne sensibilizează. Un răspuns care, conform propriilor sale observaţii, variază în contact cu diferite structuri ritmice, melodice şi agogice şi care îşi extinde beneficiile către mai multe teritorii: ne ajută să simţim muzica mult mai organic şi să integrăm coerent principiile sale, ne dezvoltă expresivitatea, îmbunătăţeşte atenţia, capacitatea de concentrare, stimulând, astfel, într-un mod creativ, întregul aparat cognitiv. Conflictul dintre minte şi corp, dintre componenta emoţională subiectivă şi expresia exterioară - probleme comune ale unui prezent în care interogările antagonice în propriul sine au devenit de multă vreme o constantă - reprezintă elemente pe care pedagogia Dalcroze le abordează într-o manieră relaxată şi ludică. Iar asta se întâmplă pentru că suntem ceea ce gândim, ceea ce simţim, un adevăr pe care muzicianul elveţian l-a înţeles şi mai bine în clipa când a realizat că sistemul tradiţional crea specialişti cu probleme în a-şi manifesta creativitatea pe plan sonor, adică tocmai pe terenul pe care ar fi trebuit să se mişte mai fluent. O realitate pe care inspiratul pedagog a făcut tot ce i-a stat în putinţă să o schimbe, convins că relaţia dintre ureche şi răspunsul corporal poate genera o forţă muzicală uriaşă.

Toate aceste idei au prins realmente viaţă pe scena Sălii ”George Enescu” a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti în 10 şi 11 martie 2016, în cadrul atelierelor de ritmică Dalcroze susţinute de energica Anne-Claire Rey-Bellet, profesor de ritmică la Institutul Jaques-Dalcroze din Geneva şi cofondator al Asociaţiei Dalcroze România, acţiune înscrisă în proiectul Culture through music/Cultură prin muzică. Studenţi, profesori de muzică sau educatori au putut experimenta principiile lui Emile Jaques-Dalcroze mişcându-se continuu, cântând, dansând, jucându-se cu diferite obiecte (eşarfe colorate, mingi, pahare de plastic şi chiar banalul plici de insecte, cu o funcţionalitate artistică surprinzătoare), a căror simbolistică varia în funcţie de muzică sau dictând muzica. Anne-Claire Rey-Bellet are o capacitate extraordinară de a umple spaţiul, de a infuza  o energie teribilă în fiecare gest, fiind astfel personificarea vie a dezideratului nutrit la începutul veacului trecut de Emile Jaques-Dalcroze. Dincolo de joc şi libertate simţeai însă că tot ce se petrece are în spate piloni clari din punct de vedere conceptual, fiecare exerciţiu creativ conducând către o disciplinare intuitivă, către o descoperire din altă perspectivă a unor concepte de bază ale muzicii. Imaginaţia are un rol prioritar în cadrul acestei metode, a cărei adaptabilitate la stimuli se dovedeşte extraordinară. Am văzut multe zâmbete în aceste două zile, am auzit multe exclamaţii de uimire admirativă şi am observat mai ales bucuria cu care fiecare dintre participanţi, de la 20 până la 60 de ani, au experimentat tot ceea ce se întâmpla. Am simţit şi jena unora în a-şi asculta semnalele corpului, uşoara reticenţă în a se abandona  impulsurilor muzicii şi nu am fost surprinsă, pentru că ştiu că provenim cu toţii dintr-un sistem pedagogic pentru care mintea era cumva disociată de un corp privit chiar cu condescendenţă uneori. Dalcroze ne învaţă să restabilim această preţioasă legătură dintre creier şi trup, se recreăm simbioza originară şi să descoperim beneficiile care însoţesc această relaţie.  

Muzica acţionează asupra întregului organism cu o forţă magică, ce depăşeşte înţelegerea comună şi îţi ia în stăpânire în mod irezistibil întreaga fiinţă. Să insişti în a analiza această forţă înseamnă să îi distrugi de fapt esenţa spunea Emile Jaques-Dalcroze şi în 10 şi 11 martie am înţeles mult mai bine cuvintele sale. Cu ajutorul lui Anne-Claire Rey-Bellet am mai înţeles şi că toate jocurile, exerciţiile ritmice, cântecele, momentele improvizatorice reprezintă una dintre cele mai ingenioase şi eficiente metode de a antrena atât corpul, cât şi mintea în procesul sonor. Când corpul simte ritmul, mintea analizează mai eficient, în funcţie de expresia gestuală. Pentru cei care s-ar putea întreba ce diferenţă este între dans şi metoda Dalcroze, răspunsul ar fi că în cea de-a doua, conceptele muzicale sunt transferate către gest, sunt spaţializate, astfel încât corpul şi mintea să devină un tot unitar. Iar aici intrăm pe un teren foarte ofertant, pentru că atâta timp cât mişcarea este o expresie a ideilor muzicale, seria combinaţiilor este infinită, mai ales dacă lăsăm loc liber imaginaţiei. Mai trebuie spus că poate cel mai bun mod prin care se realizează interacţiunea vie, proaspătă dintre profesor şi cursanţi în cadrul atelierelor Dalcroze este asigurat de capacitatea improvizatorică a pedagogului, care se adaptează mereu, în funcţie de context, cântând la pian fie un vals, fie o cantilenă lirică, fie un menuet zglobiu, un pasaj poliritmic sau fragmente jazzistice. Această flexibilitate repertorială reuşeşte mereu să surprindă şi să preîntâmpine orice senzaţie de rutină sau automatism. De altfel, nimic din întreaga personalitate a tonicei  Anne-Claire Rey-Bellet nu are vreo legătură cu zona conformistă şi observând-o în cele două zile mi-am dat seama că toţi cei prezenţi şi-ar fi dorit să o aibă multă vreme în preajma lor. Aşadar, nu ezitaţi să experimentaţi - să trăiţi arta sonoră înseamnă să vă redescoperiţi propriul corp în relaţie cu ea şi, poate, în mod surprinzător, să reevaluaţi muzica însăşi.