V-aţi gândit vreodată la Nunta lui Figaro a lui Beaumachais/ Mozart ca la o telenovelă a cărei acţiune se poate desfăşura oricând cu aceeaşi credibilitate?; stăpânul clanului, contele, se îndrăgosteşte de o servitoare, Susanna pe care o urmăreşte cu furie, fără să uite, între timp, şi de alte frumuseţi de pe domeniul lui; deşi îşi ignoră soţia, stăpânul clanului este totuşi foarte gelos şi mai ales extrem de grijuliu cu onoarea lui; contesa suferă cât suferă, apoi începe să se consoleze cu mici flirturi mai mult sau mai puţin vinovate, până când se hotărăşte să îşi părăsească soţul; valetul Figaro, om serios, se îndrăgosteşte, aşa cum se cuvinte de servitoarea din casă, pe care vrea să o ia de soţie; şireată şi plină de nuri, Susanna îl iubeşte şi ea pe valetul pe care îl acceptă de soţ; şi amândoi încep să alcătuiască planuri menite să îi aducă împreună; contele nu se lasă şi începe să ţeasă intrigi, prin care să îi despartă pe cei doi; apar personaje colaterale, Basilio, Bartholo, Marcellina, absolut necesare îmbogăţirii acţiunii, care creşte şi se ramifică pentru ca să ajungă la un punct culminant, când valetul Figaro nu mai este nevoit să se căsătorească cu creditoarea lui, Marcelina, căci se descoperă că aceasta îi este mamă!; un tânăr imberb, Cherubino, dornic să zboare din floare în floare, încurcă toate iţele pe care însă sentimentele curate ale lui Figaro şi ale Suzannei le descurcă (cu greu!) căci totul trebuie să fie cu happy end, binele trebuie să învingă răul, dragostea trebuie să triumfe şi cel de rea credinţă trebuie să fie pedepsit. Totul sună extrem de cunoscut. Să butonăm puţin programele TV şi găsim uşor aceeaşi poveste, indiferent dacă ea este plasată în America de Sud, în Italia sau în Turcia. Cred că de la această constatare a plecat şi regizorul Johannes Erath, căruia studii muzicale şi practica în orchestre simfonice şi de operă i-au permis să imagineze multă şi agitată mişcare pe scenă, fără ca vreodată partitura mozartiană să fie deranjată. Corectă premisă, drum liber către un succes garantat. Premiera cu a sa Nunta lui Figaro pe scena de la Semper Oper din Dresda, sâmbata 20 iunie 2015 m-a cucerit cu totul. Convins că acţiunea şi personajele se simt bine în orice epocă, în orice haine şi orice limbă ar vorbi, Johannes Erath începe spectacolul în stilul Commedia dell' Arte, îl trece prin Rococo-ul secolului 18 şi îl sfârşeşte în confortul burghez al zilelor noastre (costumele superbe Birgit Wentsch). Totul este gândit şi realizat impecabil, cu o logică perfectă. În primul act, personajele Commediei dell' Arte sunt dublate: Figaro şi Don

Bartholo îmbracă costumul pestriţ al lui Arlechino - sunt acelaşi personaj la distanţă de decenii; Susanna şi Marcelina îmbracă acelaşi costum colorat, cel al Colombinei - sunt şi ele acelaşi personaj, la distanţă de decenii; iar Contele şi Cherubino, conform aceleiaşi analogii, îmbracă amândoi costumul de un alb imaculat al lui Pierrot. Întreg primul act se desfăşoară pe o scenă de lemn, precum cele pe care le vedem în gravurile de epocă, prin bâlciurile trecutului, iar felul de a juca, gesturile de marionetă, sugestiile grobiane cu tentă sexuală, glumele cu subînţeles (uneori politic!) stârnesc râsete şi comentarii, căci totul este posibil pe scenă, în spatele unor măşti, spre amuzamentul gloatei.

Actele 2 şi 3 se joacă printre panouri imense pe care sunt pictate flori mari, mai mult sau mai puţin fanate. Costumele sunt bogate, elegante, jocul discret sau agitat, aşa cum permite rangul. Panourile şi puţinele elemente de decor (scenografia Katrin Connan) sunt mânuite la vedere cu o lentoare de ireal, de un grup de balerini. Mi-a rămas cu încântare în memorie momentul în care din spatele panourilor uriaşe pe dreapta şi pe stânga sunt împinse două jumătăţi de masă la capetele cărora, departe, foarte departe unul de altul stau, ţepeni şi străini, Contele şi Contesa: el citeşte absent ziarul, ea îşi cântă minunata arie în care evocă momentele de fericire conjugală demult trecute…. Muzical, este poate cel mai reuşit moment al întregului spectacol urmat la…câteva sutimi de punct de - n-o să credeţi! - aria Barbarinei. Şi am ajuns să vorbim despre partea muzicală a spectacolului şi de aportul uriaş al dirijorului Omer Meir Wellber la succesul eclatant al serii. Muzicianul israelian născut în 1981 este cotat, pe bună dreptate, ca unul dintre cei mai talentaţi dirijori ai momentului. În aprilie 2014 a condus spectacolul montare nouă Cosi fann tutte şi în 2016 va reveni la Dresda pentru un nou Don Giovanni, întregind astfel trilogia Da Ponte. Omer Meir Wellber are un temperament ardent ce se simte minunat în muzica lui Mozart. Tempi sunt mari, neîngăduitori cu nimeni şi totul devine o spumă proaspătă şi colorată. Are un fel extrovertit de a dirija. A renunţat la baghetă, modelează cu mâinile goale sunetele, tăcerile, fermatele discrete, sfârşiturile de frază, expresivitatea întregului ce uneşte armonios vocea cu instrumentul. Este cel care acompaniază la clavecin recitativele şi cere tuturor sublinierea fiecărui sentiment, fiecărei schimbări de atmosferă sau de stare, fiecărui gând…S-a intervenit în partitură de două ori: în partea a doua a spectacolului, dirijorul ia acordeonul în braţe şi cântă câteva fragmente din melodia La vie en rose… Intervenţia nu m-a deranjat dar poate fi discutabilă şi… nenecesară. Poate un strop de umor contemporan… Când însă dirijorul renunţă la acompaniamentul recitativelor în cel mai dramatic moment al acţiunii - ultimul act, când Figaro crede că Susanna l-a înşelat - efectul este compleşitor. Rostirea pe gol, în replică de teatru, a unor sentimente sfâşietoare, justifică pe deplin o idee ce s-a dovedit minunată!

Nimic din toată bucuria care a fost această Nunta lui Figaro de la Dresda nu ar fi fost posibil fără o orchestră profesionistă alcătuită din virtuozi sensibili cum este Capela de Stat din Dresda şi fără un grup de cântăreţi de calitate absolută. Nu pot să reproşez nimănui nimic, nici în joc, nici în cânt. Pot să am totuşi, preferinţe: Cherubino - Christina Bock s-a detaşat clar în context atât datorită atenţiei pe care i-o dă regizorul care îi încarcă jocul cu sute de detalii amuzante cât şi muzicalităţii şi prospeţimii cu care dă glas personajului; muzical, Contesa - Sarah-Jane Brandon m-a cucerit şi repet, cele două arii dar mai ales cea din actul 3 au stârnit ropote nestăpânite de aplauze. Uneori am avut impresia că respiraţia ei nu se mai sfârşeşte şi că prin fraza mozartiană viaţa pulsează concret, puternic şi încărcat de o deznădejde fără leac. Pe Figaro - Zachary Nelson şi pe Conte - Christoph Pohl îi pun pe trepte egale dar înalte, atât ca voce cât şi ca joc; Susanna- Emily Dorn a fost superbă ca actriţă dar am ajuns să îi apreciez vocea de abia după jumătatea serii. Deşi apariţie scurtă, repet Tuuli Takala - Barbarina a marcat unul dintre cele mai expresive momente muzicale. Foarte buni în roluri dar plasaţi de însuşi compozitorul pe plan oarecum secund, au fost şi Sabine Brohm - Marcellina, Matthias Henneberg - Don Bartolo, Aaron Pegram - Don Basilio, Gerald Hupach - Don Curzio, Alexander Hajek - Antonio.

Nunta lui Figaro de Mozart de pe scena de la Semper Oper din Dresda m-a impresionat şi m-a încântat. Este un model de spectacol modern de teatru liric: viziune regizorală nouă, proaspătă şi coerentă, cu maxim respect faţă de partitură şi o interpretare impecabilă. Îmi doresc mult să ajung în stagiunea viitoare să văd/ ascult şi Don Giovanni-ul lui Omer Meir Wellber. Nu poate fi decât foarte, foarte interesant.