Spre finalul stagiunii, Filarmonica bucureșteană apropus un program exclusiv din muzica secolului XX, opțiune datorată probabil (și) dirijorului Nicolae Moldoveanu (din Elveția), demnă de laudă chiar dacă se bănuia faptul că parte dintre melomanii abonați vor fi reticenți la asemenea "provocare", aspect confirmat de altfel și de multele locuri goale rămase în sala Ateneului. Dar prezentarea unor lucrări de calitate, în interpretări pe măsură, constituie un gest ce merită apreciat ca atare.

În deschidere, Concertul de Dumitru Capoianu a beneficiat de evoluția solistică a violonistului Gabriel Croitoru, a cărui manieră interpretativă echilibrată, performantă și caldă deopotrivă, a asigurat o tratare a partiturii mai aproape de gustul publicului larg și deci mai accesibilă, relația cu orchestra fiind de asemenea fluentă și precisă. Foarte solicitat, ansamblul instrumental a rezolvat cu pregnanță și acuratețe complexele structuri ritmice incisive, precum și schimbările metrice frecvente, secțiunile ample în forte, solicitând intens alămurile, alternând cu suprafețe difuze, surprinzător fiind și faptul că ultima mișcare contrastează cu primele părți predominant explozive, aducând lirismul, melopeea cu certă amprentă de tristețe, enunțată în solo-urile generoase ale viorii, întrerupte doar de percuție sau de sugestii discrete la suflători, astfe încât, după masiva solicitare în forță a orchestrei pe aproape tot parcursul construcției, finalul se stinge în sonuri estompate, aproape grave. O versiune bine realizată, într-un desen clar, cu planuri expresive diferențiate, rezolvate cu profesionalism de ansamblu în compania apreciatului violonist, sub conducerea unui dirijor vizibil atras de scriitura contemporană, oferind ca bis o altă piesă (lirică) scrisă de Capoianu pentru aceeași formulă "de concert".

După pauză am ascultat o creație prea rar cântată la noi - opera-oratoriu Oedipus Rex de Stravinski -, deosebit de dificilă și ofertantă pentru întreg aparatul vocal-simfonic, orchestra sunând compact, având și densitatea și gravitatea cerută, în timp ce corul bărbătesc (pregătit de Iosif-Ion Prunner) s-a confruntat cu o țesătură (aș spune) infernală, susținută în general cu rigoare, combinațiile ritmice și polifonice uneori năucitoare determinând ușoare dezechilibre în relația cu orchestra, remediate însă eficient de către dirijorul care a condus cu o gestică adaptată unei astfel de muzici, prioritară fiind atenția pentru marcarea intrărilor și menținerea structurii unitare a partiturii. Coriștii, îmbrăcați în negru (ca și instrumentiștii), au fost amplasați în lojile ce încadrează scena (amintind poate corul antic), iar soliștii au intrat doar pentru a-și expune ariile-monolog sau replicile frânte, retrăgându-se apoi discret, purtând veșminte ce sugerau cumva plasarea și rolul lor în curgerea acțiunii. Astfel, tenorul Marius-Vlad Budoiu, interpretul lui Oedipus, a apărut inițial în cămașă roșie, apoi combinată cu negru, prevestire a deznodământului tragic, mezzosoprana Sidonia Nica a purtat o elegantă rochie grena, basul Marius Boloș a avut, în Tiresias, costum negru, baritonul Valentin Vasiliu, în rolul Creon, cămașă neagră, iar pentru Mesager - o cămașă albă amintind poate de portul nostru popular -, asemeni tenorului Ionuț Popescu în Păstor. Și pentru că se cântă în limba latină, Vladimir Deveselu a asigurat prezentarea secvențelor esențiale, în postura Naratorului, evident în limba română, îmbrăcat la rândul său în negru. O modalitate inspirată de a contura personajele și de a puncta, printr-o minimă mișcare scenică, situații și înfruntări cuprinse în drama inspirată de Sofocle, tratată mai aproape de oratoriu, pentru că atitudinea eroilor este statică, adesea... statuară, exprimându-și trăirile și reacțiile în special prin frazele și inflexiunile vocale. Sub acest aspect, Marius Budoiu a parcurs primul act cu intensități impetuoase, eroice, permanent în forte, pentru ca apoi să nuanțeze și aproape să șoptească ultimele replici, subliniind astfel revelația și suferința lui Oedipus. Dacă ariile rezervate Iocastei sau lui Tiresias au fost lineare, destul de monocrom expuse, de asemenea mai ales în forte, Sidonia Nica fiind acoperită frecvent de intensitatea alămurilor, având însă și stridențe în acut, Creon a trebuit să fie dur, ceea ce a convenit modului agresiv de a cânta al lui Valentin Vasiliu, solist care ar fi trebuit să aducă, în Mesager, un contrast obligatoriu, prin sonuri mai calde, narative, dar s-a menținut pe coordonatele incisive ce-l caracterizează (și totuși pierdut destul de frecvent în amploarea orchestrală), deși textul spune clar că este speriat-îngrozit și abia poate să vorbească... Din fericire, tenorul Ionuț Popescu a etalat, în scura intervenție a Păstorului, un glas cald, frumos condus, adecvat textului și liniei vocale. Iar Naratorul a rostit povestea cu o dicție clară, subliniată, menită să păstreze detașarea sa față de evenimentele pe care le anticipează cu tonul neutru al celui ce doar... expune.

O oră de muzică intensă, reușind să transmită emoții reale, cu trăiri paroxistice susținute de intensității orchestrale și corale excesive, într-o derulare fluentă, pusă la punct și coordonată eficient, într-o lucrare nouă în repertoriul ansamblului, dar așa cum a sunat se pare că "filarmoniștii" au fost cuceriți de acel teritoriu cu totul "altfel", realizând o interpretare pe bună dreptate aplaudată și chiar ovaționată de pulicul care, inițial destul de rezervat, a avut revelația unei partituri captivante - dramatică, tensionată, cu accente expresioniste și o țesătură adesea surprinzătoare -, definitorie pentru compozitorul care a declanșat adevărate uragane tocmai prin noutatea adusă în muzica începutului de secol XX.