Prin tradiție, chitara se asociază, pentru orice meloman, cu sonurile iberice, nostalgice sau tumultuoase, așa încât propunerea Institutului "Cervantes" de a urmări un recital al Margaritei Escarpa, sosită chiar din Spania, a constituit o atracție irezistibilă și, firesc, un interes special pentru a asculta cum este abordată muzica din Peninsulă, pe un instrument specific locului, de către o solistă născută și formată în acel spațiu. Un alt aspect deosebit era și repertoriul ales, alăturând creații semnate de celebri compozitori spanioli de secol XX și opusuri baroc sau cu tentă impresionistă, dar și adaptări ale unor melodii ale legendarei formații "Beatles". Iar faptul că apelează la chitara clasică (ținută aproape vertical), fără urmă de amplificare, devine un aspect foarte rar pe la noi.

Astfel, la Ateneu, un public destul de numeros a (re)descoperit cu reală plăcere lucrări de Aguado, Sor, Rodrigo (cu o partitură dedicată... prietenului său Aguado) sau Albeniz, în parte transcripții realizate de solistă, sugerând, prin titlu, pagini lirice sau dansante, uneori "briante". Și totuși, Margarita Escarpa a preferat nuanțele delicate, uneori abia perceptibile, într-o coloristică expresivă superbă, dar aproape invariabil estompată, departe de acele explozii temperamentale așteptate... măcar pentru contrast, dorința spectatorilor de a nu pierde niciun sunet din desenul rafinat generând o anume concentrare suplimentară, deși, în principiu, era o seară relaxantă. Filigranul realizat cu o tehnică performantă și un sunet cald, rotund, eleganța frazării și jocurile intensităților suave, transparente și secvențele performante, complicate și spectaculoase, au fost însă unanim apreciate.

Partea a doua a programului a adus creații de factură diversă, de la Ciacona de Bach, impecabil construită, într-o manieră inedită, chitara sugerând parcă sonoritatea de clavecin, la două pagini cumva "înrudite" nu ca scriitură, ci prin faptul că francezul Debussy a fost inspirat de O seară în Granada, iar spaniolul De Falla a compus piesa Mormântul lui Claude Debussy, titlu parafrazând, evident, celebrul opus de Ravel. Dar ambele au păstrat parfumul evocator și discret, introspecția și sensibilitatea confesivă fiind puse în valoare și de această dată de către solista care, în final, a schimbat "registrul", oferind melodii de Arlen sau Lennon și McCartney, în aranjamentul pentru chitară semnat de Takemitsu, din câte am înțeles conceput special pentru Margarita Escarpa, de asemenea excelent interpretate.

Timp de aproape două ore am admirat astfel o artistă pentru care a cânta înseamnă sentiment, trăire intensă și sinceritate, fără sublinieri sau efecte superficiale, un dialog cu ea însăși, bucurându-se de frumusețea unei muzicii pe care, așa cum menționam, o filtrează prin propria personalitate, cu o finețe ce crează atmosfera ideală pentru intimitatea unui salon dintr-un palat medieval, acolo unde și menestrelii aduceau poezie și visare în cântul lor, departe de explozii demonstrative. Poate că Margarita Escarpa ar fi trebuit să își adapteze intensitatea cântului la spațiul sălii Ateneului, unde nici acustica foarte bună nu are cum să asigure percepția unor sunete (mai mult decât) șoptite, minunate dar adecvate unui alt ambient și unui public restrâns. Din punct de vedere artistic a fost însă o încântare, chitarista fiind o interpretă în cel mai pur sens al cuvântului, etalând și știință a cântului și cunoaștere a stilurilor și disponibilitate de a aborda partituri foarte diferite, chiar dacă sunt, într-un fel, aduse la același "numitor" prin apelarea la acele nuanțe și culori intimiste și elevate regăsite pe tot parcursul unui recital de clasă.