Devenit dirijor principal al Filarmonicii bucureștene, Cristian Badea a dorit să prezinte, în concert, ultimul act din... ultima operă wagneriană - Parsifal -, apelând totuși la câteva repere "de spectacol", pentru a împlini atmosfera cu totul specială cerută de partitură. Privit ca un eveniment deosebit al stagiunii, proiectul a fost detaliat și într-o conferință de presă, la care, din păcate (dar... nu surprinzător) nu a fost interesat să asiste niciun cronicar, dirijorul menționând că ideea a pornit (și) de la o simbolică asociere a Cavalerilor Mesei Rotunde cu forma rotundă a foyer-ului ("rotonda") și a sălii Ateneului, dar și de la faptul că, în urmă cu 100 de ani, în martie 1915, George Enescu a dirijat, pentru prima oară la noi, exact același fragment, dar pe scena Teatrului Național (cu Jean Athanasiu, Romulus Vrăbiescu, Edgar Istraty ceea ce... nu s-a spus). Desigur, s-a menționat și prima montare realizată la Opera Română, în 1923, sub bagheta lui George Georgescu - pe atunci deopotrivă director la Filarmonică -, fără a preciza însă nici faptul că personajele au fost interpretate de soliști români excepționali, precum Gheorghe Folescu, Nicu Apostolescu sau Maria Cojocăreanu (în Kundry apărând apoi și Florica Cristoforeanu), dar nici că lucrarea integrală a fost abordată, în 1974, în stagiunea Orchestrei Naționale Radio, cu Ludovic Bacs la pupitru, de asemenea cu o distribuție românească de mare clasă - George Crăsnaru, Magdalena Cononovici sau Cornel Stavru. Ba dimpotrivă, s-a subliniat că Parsifal nu s-a mai abordat la noi din anii '20-'30, ceea ce, evident, a fost preluat ca atare de către cei câțiva ziariști total străini de subiect, sporind astfel anvergura proiectului lansat de dirijorul care, de o vreme, este tot mai prezent în concertele bucureștene, pe scene unde anterior nu apăruse niciodată, preferând cariera internațională, performantă în anii '90. În acea conferință a pledat pentru reintrarea noastră în circuitul marii muzici, pentru ca Wagner să devină familiar publicului, așa încât starea de eveniment să fie înlocuită de... normalitate, propunându-și să prezinte, ulterior, opera integrală, amintind și de Tetralogia ascultată la noi doar în concert, la Festivalul "Enescu" din 2014, deși, din nou, nu aflase, probabil, că în 1981-1983, de asemenea la sala Radio, Iosif Conta a dirijat toate cele 4 opere, interpreții personajelor fiind, și atunci, prioritar soliști români excelenți. Iar la Operă s-au montat, în timp, 3 dintre creațiile cuprinse în Tetralogie. Și, oricum, Parsifal s-a cântat în Festivalul din 1998, de asemenea în concert...

Desigur, nu m-aș fi lansat în astfel de precizări de ordin istoric, dacă nu aș fi auzit acele afirmații prin care se sublinia importanța demersului necesar de "intrare în rândul lumii" inițiat de Cristian Badea, surprinzând și prin exprimarea satisfacției de a interpreta Wagner cu... muzicieni români! Deși, spre deosebire de reperele menționate anterior, era vorba doar despre orchestra și corul Filarmonicii, pentru că soliștii erau, toți, oaspeți din străinătate, spre deosebire de versiunile din trecutele decenii. Iar concepția regizorală gândită de dirijor (ca și luminile) a generat și invitarea actriței Maia Morgenstern pentru a contura rolul Kundry care, în acel ultim act, nu are decât două silabe de cântat, restul fiind o mișcare sugestivă a personajului, reputata artistă devoalând surpriza de a fi inclusă într-o derulare muzicală, dar și fascinația descoperirii unui teritoriu de mare forță expresivă.

În sala Ateneului, un public numeros a ascultat cu vădit interes sau chiar cu încântare tălmăcirea superbei muzici, pe care Cristian Badea a lucrat-o minuțios, reușind să apropie ansamblul de specificul stilului wagnerian, foarte diferit de repertoriul curent al Filarmonicii. Și într-adevăr, orchestra "mare" (cu o dispunere surprinzătoare, plasând contrabașii în stânga, alături de harpă) a sunat minunat, nu doar ca densitate și omogenitate, ci mai ales ca încărcătură și bogăție coloristică, într-o alternanță a planurilor lirice sau dramatice echilibrată și permanent susținută, fluența discursului instrumental reliefând pregnant conceptul "melodiei infinite", cei care nu știau semnificația acestei scriituri tipic wagneriene descoperind curgerea continuă a muzicii, fără întrerupere timp de aproape două ore, trecând de la o stare la alta, de la tensiune paroxistică la acea liniște înțeleaptă a filosofiei meditative asupra vieții, regăsită din plin și în textul rezervat eroilor, în special lui Gurnemaz; un personaj care a căpătat dimeniuni colosale în interpretarea impresionantă a basului american Erik Halfvarson, a cărui voce "neagră", de o amploare și o calitate ieșită din comun, este pusă în valoare printr-o frazare elegantă, condusă cu știință, rostind cuvântul în cel mai autentic stil wagnerian, cu sublinieri de sensuri și accente, cu modelări ale discursului în raport cu ceea ce exprimă textul, cântând cu un calm interior incredibil, transmițând, paradoxal, stări și reacții dintre cele mai puternice, până la duritate. De altfel, se numără printre cei puțini care abordează la același nivel impecabil și creații de Verdi sau Mozart și lucrări de Wagner, cu un joc de scenă ce se rezumă la atitudini expresive de o forță ce covârșește, fie că este Marele Inchizitor verdian, fie Sarastro, Hagen (în Festivalul "Enescu" 2013) sau Gurnemaz, roluri statice prin definiție, greu de conturat doar prin expresia vocală și prin câteva gesturi - și tocmai de aceea, rămâne un adevărat interpret de anvergură internațională, glasul său păstrându-și, chiar și la 64 de ani, generozitatea timbrală, siguranța acutului, respirația uimitoare și incisivitatea cu care se implică în fiecare replică. Firesc la final, aplauzele și ovațiile au izbucnit cu un entuziasm aparte la apariția sa pe podium. Reacții la fel de "subliniate" a trezit și baritonul maghiar Perencz Bela, etalând un glas superb, masiv, dar și o cunoaștere a manierei adecvate țesăturii wagneriene, dramatic, impunător, tulburător aș spune, având și o mișcare sugestivă pentru rolul Amfortas - o revelație pentru noi toți, primind, pe bună dreptate, o (altă) salvă de ovații și bătăi din picioare. În Parsifal, tenorul german Stefan Vinke a rezolvat cu acuratețe și aplomb țesătura destul de solicitantă, având totuși un timbru destul de liric, departe de un "Heldentenor", compensând însă prin frazarea atentă și prin muzicalitate, publicul apreciind efortul său de a ataca o astfel de partitură, dar cu aplauze mai temperate, așa cum au fost și cele adresate Maiei Morgenstern. Excelent a fost și corul (pregătit de Iosif-Ion Prunner, dar cu care însuși Cristian Badea a declarat că a lucrat intens, pentru a-i apropia pe coriști de înțelegerea stilistică), cel bărbătesc, "invadând" culoarul lojilor, aducând sobrietatea și "greutatea" justițiară a Cavalerilor, pentru ca în final, corul mixt să se audă din exteriorul sălii, ca o rugă stinsă, dintr-o altă lume, de mare efect. În general vorbind, sub aspect vizual s-a urmărit "efectul" prin care să se creeze imaginea de "spectacol", personajele evoluând pe platforme situate în lojile laterale scenei, Parsifal și Gurnemaz ieșind apoi prin sală, apropierea spectatorilor de interpreți mărind impactul puternic, Maia Morgenstern a fost o apariție întunecată, prelingându-se pe lângă sau în jurul lui Parsifal, stând speriată sau pândind, tăcută, având de rostit doar acele două silabe, intervenind și cu câteva țipete, vaiete sau strigăte la limita umanului; bine gândit a fost și jocul luminilor, lămpile atașate pupitrelor dând impresia unor lumânări în semi-întunericul cvasi-permanent, candelabrul luminând puternic doar în momentul intrării corului, mărind astfel intensitatea prezenței Cavalerilor care... ne înconjurau sever, în negru, ușile laterale au fost, când și când, luminate în galben, iar spre final în roșu, elemente sugestive menite să puncteze conținutul ideatic.

Interpretarea ultimului act din Parsifal a constituit, cu siguranță, un eveniment special (nu este un pleonasm...) în stagiunea Filarmonicii, superb realizat în plan muzical, sala a fost plină, dar cei câțiva care au plecat discret, cei care au tușit zgomotos (evident când se cânta... în piano) și mai ales lojile abonaților rămase goale, au spus multe despre atracția muzicii lui Wagner în rândul melomanilor noștri - de altfel o constantă a publicului românesc dintotdeauna. Asistă la un concert sau spectacol cu o operă wagneriană, apreciază, se entuziasmează și... gata. De altfel, la concertul din 1998, chiar dacă s-a cântat minunat, spectatorii au "dispărut" în pâlcuri, iar spre final, după 5 ore de audiție, sala Palatului era pustie... Fără iluzia unei schimbări de atitudine... în perspectivă, am aplaudat cu reală încântare demersul artistic - într-adevăr artistic - al Filarmonicii, al dirijorului Cristian Badea și calitatea în parte excepțională a soliștilor, ceea e, în sine, este o reușită de proporții, o "pată de culoare"... wagneriană în stagiune. În treacăt fie spus, notarea unui alt bariton în rolul Amfortas, deopotrivă pe afișul transmis presei (vizibil și acum pe diverse site-uri) și chiar în comunicatul oficial, preluat de toată mass-media, probabil a nedumerit multă lume, unii crezând, dacă nu s-au... documentat, că îl ascultă pe... Levente Molnar... Nu este pentru prima oară (adesea numele soliștilor vocali nici nu figurează în distribuția lucrărilor vocal-simfonice), nu este normal, dar desigur nu afectează cu nimic performanța din acele seri-eveniment.