Continuând seria evenimentelor cu totul speciale oferite publicului în ultimele stagiuni, Opera din Iaşi a prezentat Requiem-ul (Messa da Requiem) de Verdi, monumentală creaţie care, în preajma Sărbătorilor pascale, a avut, pe lângă încărcătura şi noutatea în plan artistic, şi o semnificaţie aparte, cântându-se "In memoriam Octavian Dumitru", foştii colegi ai tânărului bas trecut, fulgerător şi mult prea devreme, în nefiinţă, marcaţi de o profundă emoţie, implicându-se emoţional într-un demers menit să omagieze un solist de valoare şi un prieten a cărui dispariţie i-a afectat probabil pentru totdeauna.

O premieră care a prilejuit şi invitarea dirijorului austriac Mark Stringer la pupitrul ansamblului, dar şi debutul unor binecunoscuţi solişti în dificila partitură, o "provocare" şi pentru ei şi pentru ansamblu prin abordarea unei creaţii vocal-simfonice care, deşi cuprinde multiple raportări la celebre opere verdiene, necesită totuşi o tratare în spiritul lucrărilor religioase destinate iniţial ambianţei de catedrală, deci diferită de maniera "de operă", ceea ce, desigur, ridică probleme de interpretare în plan muzical şi expresiv.

A fost însă un "pariu" câştigat şi de cor (pregătit de Manuel Giugula), având densitate şi omogenitate, sonorităţi estompate şi izbucniri bine susţinute (şi controlate), rezolvând cu acurateţe şi textura polifonică atât de solicitantă şi... riscantă, şi în egală măsură de orchestră, echilibrată şi nuanţată în pagini abia sugerate sau în desfăşurări grandioase, însoţind deopotrivă evoluţia corului şi a soliştilor cu precizie, fără a-i acoperi.

Iar cvartetul vocal a adus surprize diverse, pentru că soprana Ana-Maria Donose a etalat un glas calitativ, condus cu siguranţă şi deosebită atenţie pentru frazare şi sublinierea sensurilor cuprinse în text, într-o scriitură care, deşi complexă şi dificilă, s-a dovedit foarte ofertantă şi "convenabilă" atât timbral, cât şi ca manieră de cânt, egală în registre, cu o anume sobrietate, cu rotunjime a sunetului şi acut penetrant, urmărind fiecare detaliu, aşa încât, poate mai mult decât în spectacolele de operă, a constituit, pentru mine, o adevărată revelaţie; mezzosoprana Florentina Onică, având şi culoarea de glas sombrată şi vibraţia interioară a trăirii sensibile sau dramatice şi experienţa frazării elegante, a "cântului frumos", a adus prestanţă şi rafinament expresiv (poate cu sublinierea prea accentuată a gravelor), un real avantaj fiind şi faptul că cele două voci s-au mariat excelent, atât ca sonoritate, cât şi ca linie interpretativă; deşi generozitatea timbrală cu totul specială a tenorului Florin Guzgă a impresionat încă de la prima sa apariţie scenică, de această dată nu a fost în cea mai bună formă, rezolvând însă cu acurateţe şi onestitate şi momentele solistice şi cele de ansamblu în care a încercat să se integreze, în timp ce basul Daniel Mateianu a cucerit din nou prin glasul cald, rotund, pus în valoare cu inteligenţă şi cu o tehnică sigură, menită să-i asigure o evoluţie unitară, perfect raportată la cerinţele partiturii, într-o colaborare de asemenea bine realizată cu partenerii.

La pupitru, dirijând fără partitură, cu o gestică incisivă ce trăda probabil plăcerea de a conduce o astfel de lucrare, Mark Stringer a reuşit să coordoneze reaţia între orchestră, cor şi solişti, indicaţiile sale punctând intrări şi accente, la care speram să se adauge conturarea atmosferei de rugă, de reculegere, dar a preferat să trateze Requiem-ul ca pe un superb oratoriu, robust şi pământean, muzicienii ieşeni adăugând însă un plus de sensibilitate şi relief unei creaţii de referinţă pe care Opera din Iaşi a oferit-o, extrem de inspirat, în duminica ce a precedat Săptămâna Patimilor.