În ajun de Florii, Opera Naţională Bucureşti a găzduit o gală care se dorea a fi un eveniment prin faptul că basul Mihnea Lamatic, de peste un sfert de veac solist al teatrului liric, era sărbătorit la... aproape 26 de ani de la absolvirea Conservatorului (denumit acum Universitatea Naţională de Muzică) din Bucureşti, prilej care a determinat, discret şi... implicit, deopotrivă marcarea aceleiaşi perioade trecute de când (şi) colega sa de generaţie, soprana Angela Gheorghiu, a finalizat studiile la clasa de canto, în cadrul aceleiaşi instituţii de învăţământ, unde a legat o prietenie de o viaţă cu soprana Gladiola Niţulescu, devenită... soţia lui Lamatic.

De fapt, s-au aniversat cele 3 decenii de constantă şi strânsă relaţie a lor, ceea ce a generat intenţia şi acceptul celebrei soliste de a răspunde, "în mod excepţional", la "invitaţia de a cânta pe scena Operei Naţionale Bucureşti", alături de "colegul său de promoţie", de familia lui, dar şi de câţiva parteneri de scenă de ieri şi de azi. Probabil că mulţi dintre spectatorii aflaţi în sală şi-au amintit prima şi unica apariţie a Angelei Burlacu-Gheorghiu într-o secvenţă de operă pe acea scenă, în vara anului 1988, când a interpretat excepţional "scena din biserică" din Faust de Gounod, într-o altă gală, rezervată atunci profesoarei sale, soprana Arta Florescu - pe atunci, viitoarea divă era în anul IV...

Privind lucrurile într-un asemenea context, pe care însă titlul programului tipărit - "Gală aniversară Mihnea Lamatic" - nu îl preciza, cred că seara de la ONB ar trebui comentată mai curând sub semnul prieteniei, într-o derulare "ca în familie" (la propriu şi la figurat), pentru că pe scenă au evoluat şi soţii Lamatic, dar şi fiul lor, foarte tânărul bas Ştefan Lamatic, încă student la aceeaşi Universitate Naţională de Muzică, împreună cu Angela Gheorghiu şi cu alţi foşti colegi din primii lor ani de activitate.

Dacă Mihnea Lamatic a abordat arii de anvergură din creaţia verdiană - Macbeth, Don Carlo -, dar şi din Evgheni Oneghin de Ceaikovski -, iar fiul său a marcat debutul absolut pe scena de operă... adevărată cu aria lui Fiesco din Simon Boccanegra de Verdi (etalând un timbru plăcut, liric şi o frazare îngrijită, cu intenţii expresive bine conturate), soprana Gladiola Niţulescu-Lamatic a rămas fidelă genului operetei, în care este cunoscută prin numeroasele roluri susţinute la Teatrul "Ion Dacian", optând acum pentru un cuplet din Silvia de Kalman, având însă un titlu foarte departe de ţinuta unui teatru liric ce se vrea de cotă - Piparcă Petre -, parteneri fiindu-i Valentino Tiron, evident Mihnea Lamatic (cu o enormă sticlă de şampanie în braţe), precum şi balerini sau corişti de la Operetă, secvenţa, total străină de specificul teatrului-gazdă, reflectând şi legătura strânsă a basului cu un astfel de repertoriu, fiind, de ani buni, şi solist al TNO.

În aceeaşi idee, tenorul Alexandru Badea, a cărui carieră a început la Operetă şi a continuat la Operă, până în momentul în care a hotărât să activeze în străinătate, a ales o arie din Contesa Maritza de (acelaşi) Kalman, încheiată prin câteva măsuri cântate de el însuşi la vioara "împrumutată" din orchestră, după ce anterior atacase aria din Turandot de Puccini, pentru ca apoi să se regăsească în duetul din Elixirul dragostei de Donizetti cu Mihnea Lamatic, cel care, împreună cu baritonul Dorin Mara - şi el solist al Operei în primii ani din carieră împlinită în Germania, demonstrând că a rămas la fel de talentat în plan interpretativ -, a susţinut (şi) duetul din Don Pasquale de acelaşi compozitor, Mara prezentând deopotrivă arii din Falstaff de Verdi şi Bărbierul din Sevilla de Rossini.

Şi pentru că tenorul Teodor Ilincăi a cântat, în compania vestitei soprane, în câteva concerte prin lume (şi el fiind, o vreme, angajat al ONB, în ultimele stagiuni solicitat peste hotare), s-a numărat printre oaspeţii Galei, cucerind, din nou, în arii din Simon Boccanegra şi Tosca (actul III), într-o excelentă revenire de formă, timbrul său superb, metalic, recăpătându-şi strălucirea, asemeni acutului performant, spre încântarea publicului ce umplea sala.

Mult aşteptata vedetă a serii, Angela Gheorghiu, frumoasă, elegantă, zâmbitoare şi relaxată, a abordat, deloc întâmplător, poate chiar simbolic-nostalgic, împreună cu Mihnea Lamatic, aceeaşi "scenă din biserică" în care impresionase profund cândva, pagină reluată acum în maniera mai rezervată şi perfect "controlată", conferită de experienta şi statutul său pe marile scene ale lumii; a schimbat apoi "registrul" prin duetul din Porgy şi Bess de Gershwin (partener din nou Lamatic), ambele cântate însă cu partitura în faţă, deşi a susţinut rolul Margareta în zeci de spectacole. Dar a trecut rapid la aria din Gianni Schicchi de Puccini, pentru ca în bis să prefere o arie din musical-ul My Fair Lady de Loewe, glasul său sunând frumos, condus cu atenţie şi supleţe, poate uşor temperat în intensitate.

Adevărul este că prima parte a Galei a avut o unitate de concepţie şi deci o ţinută reală, implicând şi corul Operei (maestru Stelian Olariu), pentru ca după pauză să alterneze opera cu opereta şi musicalul, desigur conform preferinţelor unora, dovedind disponibilităţile diverse ale soliştilor, într-o amalgamare eclectică ce a cuprins şi un lied de Rachmaninov, pe care Gladiola Niţulescu a dorit să-l parcurgă pentru ca fiul său să o acompanieze la pian - foarte bine, de altfel.

Iar "pendularea" între genuri a culminat, în final, cu duetul din Don Giovanni de Mozart... cântat de către toţi soliştii, Angela Gheorghiu "deschizându-l" împreună cu Ştefan Lamatic, intrând succesiv pe scenă şi ceilalţi colegi-prieteni-colaboratori, destul de improvizat dar agreabil în sine. Numai că bisul acordat de divă a fost urmat de... bisul sărbătoritului, decupat tot din My Fair Lady, solistul apărând, în cupletul lui Doolittle, alături de V. Tiron şi de un alt coleg mimând... beţia avansată, dansând cu aplomb şi bună dispoziţie, deşi cred că o asemenea gală era de aşteptat să se păstreze în "rama" unei structuri care să asigure dimensiunea evenimentului.

Corul a sunat aşa cum trebuie în deschiderea cu fragmentul din Carmina burana de Orff, apoi cu discreţie şi expresivitate în susţinerea tenorului în Turandot sau a basului în Boccanegra, precum şi în intervenţiile din Faust, dar în partea a doua ansamblul nu a mai fost "exploatat", deşi ar fi asigurat un plus de strălucire desfăşurării generale. La rândul său, orchestra a fost la înălţime, reuşind să acompanieze cu destulă rigoare pagini familiare sau nu ca gen şi stil, sub conducerea lui Ciprian Teodoraşcu, dirijor care s-a străduit să se plieze pe tempo-ul uneori aleatoriu al soliştilor, fără ca uşoarele dezechilibre să fie total evitate, mai ales în condiţiile unor "coroane" exagerat prelungite.

Ascultand-urmărind Gala, mă gândeam la... "zăpezile de altă dată", pentru că, în fond, întreaga seară era generată de marcarea unor decenii de prietenie, aşa cum a subliniat, de altfel, şi Marius Constantinescu în prezentarea sa, deci am renunţat şi la comentarea manierei în care s-au prezentat soliştii în plan muzical-artistic, dar şi la "zăpezile de ieri şi de azi", privind acea întâlnire doar ca un pretext pentru revenirea simbolică a strălucitoarei Angela Gheorghiu pe scena Operei bucureştene, publicul nostru având astfel bucuria de a o asculta "pe viu", după multă vreme, admirându-i şi rochiile superbe, ţinuta şi atitudinea pregnantă, proprie unei adevărate dive, perfect conştientă de valoarea sa, de gestul prin care ne-a permis să o aplaudăm, după 27 de ani, pe acea scenă, ceea ce, pentru toată lumea "implicată", a fost, cu siguranţă, o "lovitură de imagine", pusă la cale de multă vreme şi oferită ca atare. Iar cea mai bună dovadă în acest sens este chiar aniversarea lui Mihnea Lamatic la... 3 decenii de prietenie cu Angela Gheorghiu...

Important este că melomani şi admiratori au aplaudat, unii chiar au trimis bezele şi au fluturat extaziați eşarfe sau... ce aveau la îndemână, semn că scopul organizării Galei a fost atins. De ce a trebuit să ni se ofere, în partea a doua, un "melanj" poate mai adecvat unui program de Revelion, cu "de toate" şi cu poante în principiu agreabile, este o altă discuţie...