În urmă cu câteva zile comentam prima reprezentaţie cu Nabucco de Verdi programată în stagiunea Operei Naţionale, subliniind faptul că, din motive neştiute, publicul a avut de aşteptat luni bune până să poată reasculta celebra lucrare. Ei bine, după o asemenea "pauză" inexplicabilă, urmează o altă ciudăţenie în "politica" teatrului, creaţia verdiană fiind readusă pe scenă la două săptămâni distanţă şi cu o distribuţie identică, alte două zile mai târziu, într-o aglomerare nefirească, fără a ţine seama că, la noi, publicul care vine la operă este cam acelaşi, departe de structura care, prin afluenţa turiştilor, poate asigura, la Viena sau la Milano, o astfel de rulare a unui titlu.

De această dată, punctul de maxim interes a fost revenirea, după doi ani şi jumătate de absenţă - determinată de... neprogramarea sa în spectacolele curente - a sopranei Sorina Munteanu, unanim recunoscută şi apreciată ca singura noastră soprană dramatică din ultimii ani, pe care, în loc să o pună în valoare, profitând de avantajul de a fi angajată a ONB, cei care decid cine cântă... sau nu, au preferat să o ţină departe de scenă, de public, din motive doar de unii ştiute. S-a preferat invitarea altor soprane mai mult sau mai puţin valoroase, în roluri pe care solista le realiza până atunci la un nivel de fiecare dată răsplătit cu aplauze şi ovaţii. Nu s-a dorit să se "observe" nici faptul că o voce, ca orice instrument, trebuie "cântată" pentru a se păstra nealterată, iar legătura permanentă cu "scândura" scenei este vitală pentru un interpret, asigurându-i echilibrul psihic, siguranţa şi menţinerea nivelului artistic dobândit şi consolidat prin experienţă şi acumulări. Şi din păcate, Sorina Munteanu nu este singura pusă într-o asemenea situaţie, frustrantă pentru orice solist care, cu obstinaţie, este "ocolit" de către cei ce concep distribuţiile de stagiune. Din fericire, a avut prilejul să evolueze, în toată această perioadă, în teatre din ţară.

Ştiind toate acestea, bucurându-se de faptul că, în sfârşit, pot reasculta glasul calitativ şi generos al sopranei, spectatorii au umplut sala Operei, regăsind datele ei binecunoscute, marcate poate de o precauţie firească în cazul oricărui solist ce apare în faţa publicului după o nedorită absenţă, rezolvând însă cu aplomb dificila partitură în care, probabil, se va simţi mult mai confortabil şi eliberată de presiune în cea de a doua reprezentaţie. Iar faptul că în luna aprilie este anunţată şi în Aida, sper să fie un semn de revenire la normal, nu doar o mişcare de conjunctură.

În Nabucco a apărut mereu acelaşi bariton Ştefan Ignat, a cărui evoluţie în rol am comentat-o adesea, remarcând acum o temperare a intensităţilor şi o anume atenţie acordată parcurgerii ţesăturii solicitante, ceea ce ar fi nesperat de bine dacă nu s-ar datora numai unei (posibile) oboseli vocale, trădată spre final şi de câteva impurităţi; dar poate că totuşi va începe să-şi tempereze şi să-şi controleze cu adevărat cântul...

Dacă rolul Ismaele a fost susţinut, şi de această dată, de tenorul Liviu Indricău, lăsând glasul liric şi metalic să se desfăşoare în acord cu timbrul său, fără a încerca să fie eroic cu orice preţ, în Zaccaria a apărut basul Horia Sandu, parcă mai prezent şi implicat ca altădată, depăşind, la rândul său, ezitările primelor replici, mezzosoprana Sidonia Nica a conturat o convingătoare Fenena, basul Paul Basacopol a fost solicitat să asigure personajul Marelui Preot, tenorul Andrei Lazăr a conferit contur secundarului Abdallo, iar soprana Simona Neagu a rămas o discretă Anna. Corul a sunat la fel de bine, masiv, nuanţat, omogen, baletul a parcurs cu conştiinciozitate coregrafia fără relief, solişti fiind, în debut, Isabella-Maria Măciucă, alături de Ionuţ Arteni şi Raul Oprea, iar orchestra a cântat corect şi a colaborat permanent în relaţia cu ansamblul vocal, dirijorul Iurie Florea abordând aceeaşi manieră "neutră" de tratare a lucrării care însă, beneficiind de glasuri frumoase într-o muzică superbă, a fost oferită publicului la nivelul unui spectacol "curat" şi unitar.