ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

'Turandot' de poveste la Timișoara

Publicat: marți, 18 Noiembrie 2014 , ora 11.10

Cea de a XXXIX-a ediție a Festivalului "Timișoara muzicală" s-a încheiat, în 16 noiembrie, la Operă, cu noua montare a ultimei creații pucciniene - Turandot -, aducând, pe lângă paginile de mare muzică, și câteva repere speciale, producția fiind realizată în viziunea regizorală a maestrului Corneliu Murgu, el însuși, în anii trecuți, considerat unul dintre cei mai străluciți interpreți ai rolului Calaf pe mari scene ale lumii, abordând de această dată partitura dintr-un alt unghi, propunând o tratare pe coordonate clasice, dar cu accente moderne în cel mai bun sens al cuvântului. Plecând de la faptul că întreaga acțiune se țese în jurul unei superbe povești de dragoste, a dorit ca eroii să fie mereu în prim plan, plasând totul într-o atmosferă și o "locație" cu aer de basm oriental, cu gestică și atitudini specifice, cu ritualuri și elemente ce trimit la China străveche (pentru că textul se referă la orașul imperial Peking), poate și la măștile, machiajul și dansurile din teatrul Kabuki, dar cu relații profund umane și firești între personaje.

Scenografia cuceritoare semnată de Mario de Carlo a împlinit ideal imaginea fastuoasă și misterioasă totodată, decorul unic, asigurând și adâncimea, dar și desfășurarea pe planuri diverse, apelând la o structură "de piatră", cu o poartă impunătoare și trepte somptuoase, dar și la tije înalte din bambus, costumele variate și totuși unitare ca stil alăturând rochii de culoare închisă - negru-violet - sau multicolore, cu o croială îndrăzneață și paruri extravagante pentru coriste, mantii, cizme cu vârful îndoit, cămăși largi, coifuri argintii și pantaloni mulați la bărbați, enorme creații în culori tari pentru cei trei miniștri, robe argintii pentru bătrânii înțelepți, Împăratul Altoum fiind îmbrăcat în roșu strălucitor, în timp ce Turandot beneficiază de ținute elegante, în auriu, negru sau alb, cu coroane sofisticate, pentru ca în final să renunțe la uimitoarea rochie-mantie albă bogat împodobită și la impresionanta cunună originală din argint filigranat, despletindu-și părul și coborând către Calaf într-o modernă și irezistibilă rochie de un roșu aprins ca... semn al iubirii intense. Balerinele fie dansează senzual în văluri transparente, fie devin războinicele din primul act sau însoțitoarele eroinei centrale (mișcarea scenică semnată de Carmen Cojocaru), apar și balerini cu prestanță și bustul gol, dar Călăul fioros este, în travesti, Manuela Ardelean. Derularea este alertă, logică și fluentă, atractivă și chiar... palpitantă, pentru că pe scenă se petrece permanent "ceva", secvențele se succed aproape cinematografic, luminile sunt uneori spectaculoase, alteori învăluind în mister scena și personajele, iar soliștii conturează credibil personajele, evitând inteligent orice tușă îngroșată chiar și în scenele rezervate grupului Ping (George Proca) Pang (Cristian Bălășescu), Pong (Remus Alăzăroae), excelenți și ca joc și mai ales în plan vocal, cu glasuri care se potrivesc și expresivitate în care se regăsesc deopotrivă cinismul sau melancolia.

Un alt aspect demn de relevat este debutul sopranei sârbe Dragana Radacovic în dificilul (aș spune infernalul) rol titular, vocea sa robustă, condusă cu siguranță și aplomb, egală în registre și penetrantă, capabilă de inflexiuni de efect, susținând partitura extrem de adecvat, cu o expresivitate rece rezonând perfect cu structura principesei "de gheață",, dar cu accente bine plasate în acord cu sensurile textului, având și avantajul unei prezențe scenice de invidiat, impunătoare și frumoasă... ca orice prințesă. Partener i-a fost, în Calaf, tenorul Bogdan Roman (Zahariea), al cărui timbru generos, bogat în armonice, cu un potențial cum rar se întâlnește, dar care trebuie pus în valoare, răspunde cerințelor țesăturii solicitante, de această dată destul de puțin pregnant în registrul mediu, remarcabil însă în acutul care, evident, i-a asigurat reușita, aplaudat prelung la finalul ariei care face deliciul oricărui meloman; este de asemenea o apariție scenică pe măsura unui erou mândru, războinic și îndrăgostit până la obsesie, fără a avea totuși prestanța unui adevărat prinț. Delicată, cu o încărcătură de o sensibilitate aproape tragică, soprana Narcisa Brumar a fost, din nou, o minunată Liu, cântând și jucând cu dăruire și sinceritate, trăind drama sclavei îndrăgostite cu o simplitate de o puritate unanim apreciată. La rândul său, basul Octavian Vlaicu a fost convingător în rolul Timur, poate mai rezervat și mai puțin patetic, dar în nota cerută, distribuția deosebit de echilibrată și omogenă completându-se cu evoluția lui Sabin Plăcintă-Ciurescu - un Împărat sfătos și cald, a lui Marius Goșa (Mandarinul) și a lui Victor Geru (Principele persan). Corul, plasat în lateral, încadrând și comentând astfel mișcarea agitată a eroilor, trimițând cu gândul, așa cum l-a imaginat regizorul, la "corul antic" din tragedia greacă, a cântat ca de obicei foarte bine (pregătit de Laura Mare), iar corul de copii (dirijat de Cristina Cranciova) a adus o pată de culoare din toate punctele de vedere. Orchestra a fost, la rândul său, impecabilă ca sonoritate, paletă de nuanțe, strălucire și mai ales ca precizie și acuratețe, sub bagheta lui David Crescenzi, un profesionist care cunoaște stilul puccinian și știe cum să relaționeze aparatul simfonic și vocal, conferindu-i monumentalitate și anvergură, dar și transparență în momentele muzicale aproape diafane.

Urmărind spectacolul, am avut senzația unui filigran de o frumusețe aparte, realizat cu o minuție destul de rar întâlnită mai ales într-o partitură cu numeroase capcane și riscuri atât în plan muzical, cât și scenic, lucrată în cele mai mici detalii, plină de farmec și captivantă, regia oferind și soluții poate neașteptate, deloc "căutate", cu simboluri și sensuri subliniate fără ostentație - așa cum a fost, spre exemplu, gestul final al Călăului care a depus iataganul la picioarele Împăratului, ca semn al încheierii misiunii sale odată cu încetarea sacrificiului în numele unui jurământ menit să o apere pe Turandot de tot ceea ce ar însemna iubire. Iar scenografia a asigurat și luxurianța și unitatea ideatică sau de locație oriental-modernă, într-un întreg cu adevărat artistic de o plasticitate ce asigură producției un loc de top nu doar în repertoriul Operei timișorene.

Întâmplător sau nu, la sfârșitul lunii octombrie s-au împlinit exact două decenii de la debutul tenorului Corneliu Murgu, la vestita Covent Garden din Londra, chiar în rolul Calaf, parteneră în rolul Turandot celebra Gwyneth Jones, cu Edwars Downes la pupitru, interesant de remarcat fiind și faptul că în Pong apărea... tânărul bariton Simon Keenlyside. Și probabil nu a fost deloc o coincidență prezentarea unei noi montări a operei de Puccini în cadrul Festivalului deja tradițional, înlocuind astfel producția oferită publicului, de asemenea în festival, în 2001 - atunci era ovaționat Corneliu Murgu ca irezistibil interpret al lui Calaf (bisând aria), acum în calitate de inspirat regizor; dar și atunci, ca și acum, cu aceleași emoții, era îndelung aplaudat și în ipostază de director general al teatrului, implicându-se cu pasiune și dăruire de artist "pur sânge" în proiecte prin care reușește să ofere melomanilor clipe minunate, așa cum am trăit, alături de un public ce invada efectiv sala, (și) la premiera cu Turandot.

Anca Florea