ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

'Boema' zilelor noastre

Publicat: joi, 19 Iunie 2014 , ora 15.29

Seria atracțiilor la Opera din Iași a continuat, spre sfârșitul stagiunii, prin noua montare cu Boema de Puccini, o adevărată premieră dacă ținem seama că celebra partitură s-a prezentat, pe acea scenă, pentru prima oară în martie 1958, actuala versiune înlocuind, astfel, producția realizată în urmă cu 43 de ani.

Așa cum ne-a obișnuit, managerul Beatrice Rancea a invitat, și de această dată, artiști români binecunoscuți și în lume, regizorul Niky Wolcz (de mulți ani profesor la Universitatea Columbia din New York, la departamentul condus de Andrei Șerban), lucrând cu scenografii Helmut Sturmer (timișoreanul care, sosind din Germania, a creat decorurile, așa cum se petrecuse și în anul 2000, la Opera bucureșteană, unde colaborase chiar cu Beatrice Bleonț-Rancea, regizorul producției cu Olandezul zburător de Wagner) și Lia Manțoc (semnând costumele). Cu siguranță, au format o echipă în cel mai bun sens al cuvântului, ceea ce s-a reflectat în maniera de construire a spectacolului, pornind de la plasarea (sau transferarea) acțiunii în anii '80, de ce nu… în zilele noastre, tratând romantica poveste din veacul al XIX-lea ca pe un "love story" ce se poate petrece oriunde și oricând. Primul și ultimul act se desfășoară într-un posibil atelier de pictură (modernă), cu panouri-pereți și structuri metalice, mai greu de crezut că ar fi la mansardă (conform libretului), eroii… coborând în acea cameră pe o scară (amplasată în stânga), generând și inadvertențe în raport cu textul, pentru că, spre exemplu, la prima sa intrare, Mimi afirmă că i s-a făcut rău din cauza scării pe care, evident… coboară, iar în actul IV, Musetta spune că Mimi nu poate urca scara, așa că Rodolfo o ajută să… coboare… Există și alte asemenea ciudățenii, poetul și Mimi aprinzând-stingând, în actul I, o lumânare, deși din "tavan" se văd, permanent, lampioane-reflectoare, tinerii se plâng că în cameră este teribil de frig, fac focul într-un butoi de metal, dar Rodolfo poartă doar un tricou, plecând astfel și "afară", la finalul actului, deși era iarnă, apărând însă, în actul următor, cu palton, în timp ce Mimi pare să fi trecut pe… acasă, din moment ce inițial vine cu un pulover roșu prins cochet, dar în actul II are o geacă aurie, probabil din piele. Sinceră să fiu, nu am înțeles dacă acea scenă se petrece afară sau în interiorul tavernei (care nu se mai numește "Momus", ca în libret), podiumul și cortina unei mici scene dând impresia unui spațiu închis, cu clauni și tinere sumar îmbrăcate, dar mișcarea mulțimii pestrițe (corul purtând totuși haine de iarnă) parcă localizează acțiunea pe o stradă aglomerată. Cât despre reclama "Dubon", care se vede, în plan îndepărtat, și din atelier și din stradă (fie în următoarea scenă, fie în actul III), mereu în stânga, chiar dacă, firesc, spațiul și ambianța se schimbă de fiecare dată… Marcello spune că pictează "luptători pe fațadă", dar lucrează la o pânză pusă pe jos, în zăpadă, departe de clădirea "osteriei". Imaginea nopții de iarnă, învăluită în ceață, lumina albastră, fumul și umbrele măturătorilor sunt însă de un real efect (light-design același Sturmer). În timpul cvartetului (actul III), Musetta iese din local însoțită de un domn căruia îi face avansuri subliniate, ceea ce nu se prea potrivește cu "inocența" unui dans la care se referă în text, iar la finalul scenei, deși Mimi și Rodolfo hotărăsc să rămână împreună "până în april", se depărtează unul de celălalt, pe ultimele cuvinte ale duetului de dragoste, ea în stânga, el în dreapta, semn al despărțirii clare. "Domnul" respectiv este, desigur, un personaj inventat de regizor, așa cum este, în actul I, și soția proprietarului, care dă buzna, furioasă, în atelier, gonindu-și soțul, făcând însă bezele tinerilor boemi, "găselniță" amuzantă, dar care (din nou) nu se potrivește cu faptul că aceștia îl alungă pe bătrân cu… "complimente soției" - dacă ea este de față, atunci ce rost mai are replica?... Iar în ultimul act, Musetta îi spune lui Marcello să micșoreze flacăra lumânării, dar acesta nu face niciun gest, pentru că… nu există nicio lumânare…

Decorurile sunt sugestive, funcționale și surprinzător de "cuminți" pentru un avangardist ca Helmut Sturmer, iar costumele aduc multă culoare, într-o notă adolescentină, cu o tentă specifică și astăzi generației tinere, actul secund având un plus de voioșie și parfum de sărbătoare prin elementele de carnaval, cu baloane, clovni, oameni pe picioroange, printre haine comune, pălăriuțe, rochii extravagante și fuste mini, boneta primită în dar de Mimi devenind o simpatică beretă, fanfara ce încheie tabloul reducându-se la un militar-trompetist de operetă, urmat de călugărițe, marinari și cheflii, Lia Manțoc având meritul de a găsi cumva o anume unitate în amalgamul de veșminte adunate din zone stilistice și "lumi" extrem de diverse. În treacăt fie spus, veșmintele purtate de Mimi și Rodolfo diferă de la o distribuție la alta, probabil în raport cu personalitatea soliștilor.

Reprezentația curge firesc, are nerv, relația între personaje este logică și dezinvoltă, interpreții sunt tineri, frumoși, plini de viață, parcă făcuți pentru a întrupa eroii din opera pucciniană, în seara premierei evoluând soliști ai teatrului într-o distribuție deosebit de omogenă, majoritatea debutând în rolurile respective, fără ca publicul să bănuiască emoțiile inerente, etalând glasuri calitative, bine conduse, cu multă expresivitate, cu performanțe uneori spectaculoase. Desigur, s-a detașat, sub toate aspectele, tenorul Florin Guzgă, vocea sa generoasă, caldă, amplă, cu acut strălucitor, cu o frazare atentă și o interpretare perfect adecvată personajului, precum și mișcarea scenică firească și convingătoare cucerind și entuziasmând, din nou, ovațiile și aplauzele prelungi "explodând" și după arie și la final. Încă foarte tânăr, având însă un potențial și date naturale ieșite din comun, pus la punct cu multă atenție, solistul se impune pregnant în top-ul generației sale, la începutul unei cariere ce poate să devină, curând, de anvergură internațională. Parteneră i-a fost soprana Ana-Maria Donose, "atacând", de asemenea, rol după rol, debutând acum în Mimi, eroină pe care o conturează într-o notă adolescentină și cochetă, departe de timida midinetă imaginată de Murger în romanul său și apoi în muzica lui Puccini, pentru ca în ultimele două acte să accentueze, prin contrast, sensibilitatea și intensitatea trăirilor sale; urmând poate aceeași concepție asupra personajului, în special în actul I a cântat surprinzător de "deschis", pentru ca ulterior să acopere sunetele, vocea sa limpede și sigură, egală în registre, susținând cu îngrijire și rigoare solicitanta partitură. Impecabilă a fost soprana Cristina Grigoraș în Musetta, apariția și jocul său scenic, implicarea ardentă, fără urmă de "îngroșare" sau vulgaritate, glasul luminos și expresiv creionând imaginea tinerei cochete, plină de viață, îndrăgostită, refuzând însă orice îngrădire a libertății sale. Abordând pentru prima oară rolul Marcello, baritonul Jean-Kristof Bouton și-a pus în valoare datele vocale și maniera atentă de frazare, dezinvolt, credibil ca joc și atitudine, celebra sa exclamație "Oh, tinerețe" din actul II neavând însă încărcătura pe care o așteptam, poate și pentru că era plasat în adâncimea scenei, impactul fiind astfel diminuat. În Schaunard l-am reascultat, după multă vreme, pe baritonul Valentin Marele, cândva o voce uimitoare, acum vătuită, bas-baritonul Octavian Dumitru a fost un Colline convingător, filosof mai curând exuberant decât sobru, cântând aria în sonuri estompate, Iulian Sandu a susținut cele două roluri de compoziție - Benoit și Alcindoro - pe coordonate adecvate personajelor, Andrei Apreotesei a debutat în Parpignol (îmbrăcat în claun), Traian Hudumeac (Vameșul) și Dragoș Ștefan (Sergentul) completând o distribuție în care glasurile frumoase și ample s-au potrivit sub aspect timbral, iar expresivitatea vocal-scenică a meritat din plin aplauzele îndelungi ale celor ce invadau sala. Corul (pregătit cu minuție de Manuel Giugula) și corul de copii "Juniorii Operei" (dirijat de Raluca Zaharia) au evoluat excelent, asemeni orchestrei care, sub bagheta lui Tiberiu Soare (invitat de la București) a sunat bine, a avut fluență, dar și o intensitate mai pregnantă, mai incisivă, fără a ocoli momentele lirice, cu tentă romantică.

Și pentru că a existat și a doua "echipă" solistică, spectacolul următor a fost considerat, de asemenea, o premieră, parte dintre soliștii teatrului reluându-și rolurile din precedenta reprezentație, alături de colegi sau oaspeți de reală valoare. Astfel, soprana Diana Țugui (de la Craiova), în debut absolut pe scena ieșeană, a încântat în Mimi, eroină conturată cu sinceritate și căldură, cu un glas frumos, cu acute ample și eleganță a frazării, cu naturalețe și încărcătură emoțională, mai aproape de eroina retrasă și bolnavă gândită de autor, iar în Rodolfo l-am revăzut pe Călin Brătescu, tenor binecunoscut în rol și la București sau în străinătate, experiența sa punându-și amprenta asupra personajului, desigur adaptat cerințelor regizorale. Dacă Jean-Kristof Bouton și Cristina Grigoraș au fost, din nou, apreciați în Marcello, respectiv Musetta, basul Cristian Hodrea (de la Cluj) a susținut rolul Schaunard, etalând o voce generoasă și bine condusă, asemeni basului Daniel Mateianu care, în Colline, a adus și bogăția armonicelor și o amploare subliniată în aria din ultimul act; de această dată, rolurile comice au fost "împărțite", Lucian Dolhăscu debutând cu umor în Benoit, iar Cătălin Berea în Alcindoro, în compania acelorași Andrei Apreotesei, Traian Hudumeac, Dragoș Ștefan, distribuția având și în cea de a doua seară coeziune și poezie, tinerețe expansivă și dramatism redat fără ostentație, dar cu o implicare efectivă, unanim apreciată de spectatori. La pupitru s-a aflat Traian Ichim (de la Brașov), conducând cu destulă rigoare, decalajele ivite în special în relația cu corurile trădând opțiunea pentru un tempo diferit de cel stabilit anterior în numeroase repetiții… cu alt dirijor, dorința de a respecta propria sa viziune regăsindu-se și în acompanierea ariilor din actul I (cam prea lent), deși prin tradiție orchestra trebuie să se plieze pe intențiile interpretative ale soliștilor. Și tot prin prisma concepției sale asupra partiturii, ansamblul a cântat cu mai multă discreție, dar la fel de suplu și nuanțat, semn că muzica lui Puccini poate fi abordată în varii feluri, păstrându-și nealterat farmecul și poezia captivantă, Boema rămânând, pretutindeni, una dintre cele mai îndrăgite opere; entuziasmul publicului ieșean a răsplătit performanțele tuturor celor implicați în realizarea producției care, cu siguranță, va face "serie lungă", pentru că muzica este minunată, iar teatrul liric are un potențial artistic ce permite prezentarea creației pucciniene în (cel puțin) două distribuții cu soliști tineri, talentați și dăruiți scenei.

Anca Florea