ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Din nou despre flamenco...

Publicat: marți, 20 Mai 2014 , ora 9.52

De patru ani mă bucur de spectacolele de flamenco pe care Institutul Cervantes din București le oferă în colaborare cu Ambasada Spaniei. De la un an la altul, senzația inițială de străin și ciudat se transformă simțitor într-un sentiment de veche prietenie și nedisimulată plăcere. Dar! În accesul la sâmburele de sens și de semnificație a muzicii și dansului flamenco, foarte mult m-au ajutat cele câteva călătorii pe care le-am făcut în peninsula iberică, contactul direct cu un popor cu istorie uriașă, marcată de descoperiri fantastice, atitudini dârze și opulență regală. Momentul în care am fost copleșită de ceea ce înseamnă Spania - cel puțin pentru mine! - a fost vizita la catedrala din Sevilia și uimirea descoperirii mormântului lui Cristofor Columb.

Măreția omului care reprezintă un popor de neînfricați navigatori și cuceritori este perfect surprinsă în atitudinile celor patru personaje ce duc pe umeri sicriul. Un astfel de popor nu-și poate manifesta sentimentele decât într-un fel unic, mândru, suveran, cu capul sus, cu gesturi colțuroase și totuși armonioase, reținute dar tensionate la maximum, sobre dar dominatoare. Atunci am înțeles dansul și muzica flamenco în care se regăsesc frumusețile, profunzimile, frământările întinderilor de apă, asprimea contururilor muntoase, cruzimea tandră a coridelor și strălucirea fastuoasă a aurului din costumele albe, negre, roșii, împodobite cu trenă de câțiva metri și volane tremurătoare, și mai ales conștiința mândriei unui popor cum nu este altul. Muzica ce însoțește un astfel de dans nu poate fi simplă, lină și melodioasă, ci trebuie să fie aspră și dominatoare și ea, însoțită de loviturile complicate din tocuri puternice, de sunetele de lemn ale castanietelor, de bătăile din palme ale dansatorilor și instrumentiștilor și, desigur, de vocile puternice care rostesc cuvinte pe care nu le înțeleg decât puțini, dar fiecare privitor/ascultător le simte forța direct în suflet.

Protagoniștii serii de flamenco din primăvara lui 2014 au fost cei ce alcătuiesc compania de dans Mercedes Ruiz, întemeiată de dansatoarea Mercedes Ruiz care, în spectacolul Baile de Palabra i-a avut alături pe chitaristul Santiago Lara și pe cantautorul David Lagos. Impresia a fost parcă mai puternică decât în anii precedenți. Meritul îl are desigur Mercedes Ruiz care a uimit nu numai prin măiestria dansului în care a înglobat pocniturile din degete, castanietele mânuite cu virtuozitate, un… uluitor joc de picioare și o eleganță rar întâlnită în atitudine și mai ales în învolburarea trenei și a șalurilor, acestea în egală măsură detalii de expresie și de decor. La Mercedes Ruiz dansul are rotundul unor valuri în care tensiunea se acumulează, explodează, dispare și începe să se adune din nou, într-o mișcare perpetuă, mereu proaspătă, mereu nouă. Tăcerea, nemișcarea sunt momente de final și de început totodată atât pentru dans, cât și pentru muzică. O tăcere când calmă, când tensionată, agitată. Parcă tăcerile coordonează, ordonează și conduc, după legi numai de ele știute, mișcarea și cântul. Vocea lui David Lagos cutremură, indiferent ce rostește. Printre ornamentele melismatice sau cele de culoare și de expresie, am înțeles puține cuvinte, printre ele muerte, dar nu am reușit să îmi dau seama dacă moartea este pusă în relație cu fericirea sau cu durerea, căci cele două sentimente par a se întâlni și a se contopi într-un cuvânt, din nou, de sfârșit și de început totodată. Prezență discretă, chitara lui Santiago Lara are o personalitate puternică, vrând parcă se convingă că despre marile teme ale vieții se poate vorbi, la fel de convingător, și în șoaptă.

O diferență imensă între spectacolul intitulat simbolic Dunas, pe care l-am comentat de curând și în care Maria Pagés și Sidi Larbi Cherkaoui unesc armonios cultura flamenco-ului cu filosofia arabă. Aceleași cuvinte - elemente de bază, definitorii ale dansului flamenco - rostite diferit și căpătând astfel sensuri diferite. La Maria Pagés flamenco-ul a învățat o limbă străină pe care o vorbește foarte bine dar cu un puternic accent de care nu va scăpa niciodată; la Mercedes Ruiz descoperim limbajul ancestral al celui mai pur flamenco, neatins de nimeni și de nimic, redat în întreaga lui splendoare și profunzime în limba și mentalitatea unui popor cu o istorie de legendă.

Cristina Sârbu