Poate mai devreme decât în anii trecuţi, concertele pascale au debutat, în eleganta ambianţă a Muzeului Cotroceni, printr-un recital "în familie", soprana Irina Iordăchescu şi sora sa, mezzosoprana Cristina Iordăchescu-Iordache, oferind, în compania rafinatei pianiste Verona Maier, un program divers, alăturând lucrări celebre sau mai puţin cunoscute din repertoriul cu tentă religioasă, secvenţe din opere şi piese binevenite la început de primăvară.

Un public extrem de numeros a ascultat-o pe Irina Iordăchescu în aria din Xerxes de Handel, scrisă, de fapt, pentru voce gravă, apoi în trei "variante" Ave Maria - toate la fel de cunoscute marelui public, semnate de Schubert, Bach-Gounod şi Mascagni (pe muzica impresionantului Intermezzo din Cavalleria rusticana), urmate de Il canto di Mignon de Frontini, compozitor italian pe care îl promovează asiduu, optând apoi, deşi nu se încadrau efectiv în spiritul unei seri dedicate rugii şi bucuriei renaşterii naturii, pentru arii din Gianni Schicchi de Puccini şi La Wally de Catalani, toate cântate însă cu un glas frumos, condus cu multă atenţie, conferind o expresivitate ce dorea să sublinieze trăirea interioară ardentă, mult apreciată de spectatori.

Mai rezervată, dar cu aceeaşi plăcere a cântului şi cu deosebită sensibilitate, Cristina Iordăchescu a dovedit că vocea sa caldă, învăluitoare, nu şi-a pierdut din carate, chiar dacă, din păcate, "se aude" atât de rar pe podiumul de concert, evoluând cu eleganţă şi discreţie în Ave Maria de Caccini, în arii din… două Stabat Mater - cele de Vivaldi, respectiv de Pergolesi -, oprindu-se, de asemenea, la o pagină handeliană de mare impact - aria din Rinaldo -, prezentând, probabil pentru prima oară la noi, un fragment din cantata Il pianto di Maria de Ferrandini, trecând, spre final, de la atmosfera de reculegere şi introspecţie la lirismul şi chiar exuberanţa unor miniaturi italiene - Notte de Respighi şi Aprile de Tosti.

Firesc, le-am ascultat şi în duete, glasurile lor cu timbru cald şi emisie pregnant "acoperită" completându-se inspirat în pagini din Stabat Mater de Pergolesi, precum şi, în încheierea recitalului, în Barcarola din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, reluată la insistenţele celor care au aplaudat îndelung şi entuziast.

Pentru că a fost o seară deosebit de reuşită, în care am ascultat cu reală plăcere opusuri ce cuceresc oriunde în lume, aducând sonuri de rugă şi lumină în prag de Sărbători, interpretate de soliste a căror evoluţie înseamnă, de fiecare dată, întâlnirea cu frumosul, cu crezul artistic redat cu inteligenţă şi cu o sinceritate elaborată, beneficiind acum şi de colaborarea cu o pianistă care ştie să susţină demersul solistic cu eficienţă, profesionalism şi implicare, reliefând şi un tuşeu rotund şi, mai ales, o cunoaştere stilistică aparte, dar şi ştiinţa de a acompania, în cel mai adevărat sens al cuvântului.