ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Două premiere în patru zile

Publicat: luni, 31 Martie 2014 , ora 14.35

La Cluj, iubitorii genului liric au fost răsfățați săptămâna trecută (24-30 martie 2014), pentru că în doar patru zile au fost invitați să urmărească două premiere de mare atractivitate, răspunzând celor mai diverse gusturi și preferințe.

Astfel, după un sfert de veac de absență din repertoriu, Opera Maghiară a readus pe afiș Trubadurul de Verdi, firesc într-o nouă montare, în regia lui Szabo Jeno, decorurile schițate de Venczel Attila și costumele realizate de Ledenjak Andrea, dorindu-se o viziune mai modernă, cumva atemporală. Pornind de la ideea unei expoziții sau poate a unui muzeu ce cuprinde repere din epoci demult apuse, publicul descoperă, încă de la intrarea în teatru, tablourile înrămate ale personajelor principale, reprezentate chiar de către soliștii din acea seară, alături de o ramă cu… bare, sugerând închisoarea în care se va sfârși drama, pentru ca, intrând în sală, să vadă pe scenă alte rame, prelungind cumva "vizita" prin galeriile în care se regăsesc sau din care se desprind eroii operei. Intenția lăudabilă și interesantă nu s-a concretizat decât în parte, pentru că personajele trec doar prin rame, fără ca până atunci să pară "tablouri", singurele stop-cadre în acest sens fiind cele surprinzând tinerele îmbrăcate în alb, cu botine și ghirlande de verdeață, care apoi se răspândesc prin scenă, țiganii purtând veșminte pestrițe din ziua de azi sau… dintotdeauna, precum și soldații la prima lor apariție. În rest, ramele devin un fel de uși prin care intră și ies interpreții, acele elemente de decor - unicele de altfel - pierzându-și astfel semnificația inițială. Sincer, nu am prea înțeles utilitatea și conținutul proiecțiilor alb-negru pe un mic ecran plasat în centru, imaginea finală, ca de întrerupere a emisiei tv, subliniind, probabil, încheierea… poveștii. Sub aspect regizoral se nasc și alte semne de întrebare, pentru că, spre exemplu, chiar în primul tablou, Azucena intră în scenă împreună cu Leonora și cu Ines, dar este împinsă de către acestea într-o margine de… ramă, aranjându-și între timp "cozile" unui șal lung, alb, care îi acoperă și părul, gest pe care îl va face frecvent de-a lungul operei, deși nu i-am deslușit sensul, dar oricum conferă eroinei un aer de eleganță, adecvat prestanței interpretei, dar total nefiresc pentru… disperata femeie obsedată de răzbunare. Apoi, după arie, Leonora se întinde pe un platou situat în planul îndepărtat al scenei, de unde revine la auzul serenadei cântate de Manrico nu în culise, ci în fața publicului, tânăra privind către el, dar îndreptându-se derutată către… De Luna. În tabloul următor, în care ghirlandele de verdeață sunt prinse de rame sau întinse pe jos, urmând să fie strânse la finalul secvenței, țiganii dansează și se mișcă degajat, un tânăr "orb" atrăgând atenția prin implicarea pregnantă în acel du-te-vino destul de aproape de contemporaneitate, grupul însoțindu-l pe Manrico și în scena din mănăstire, ca și cum ar fi oastea sa, făcând gesturi amenințătoare spre soldații lui De Luna, comportându-se mai curând ca tineri "de cartier", înfruntându-se din cadrul ramelor amplasate în stânga și în dreapta scenei. Dar intrarea Leonorei, în rochie albă, rămânând în fața unei imense cruci, este de efect, călugărițele stând însă mereu în umbră. Decorul fiind unic, se trece rapid de la un moment la altul, ceea ce asigură fluența acțiunii, care își schimbă locația, dar nu și cadrul general. În "tabăra" soldaților, simpatice vivandiere au grijă de luptători, Azucena este "legată" cu "cozile" propriului șal, iar "scena închisorii", Manrico apare, printre gratii, cântând în celebrul Miserere, Leonora îi atinge mâinile și împarte (probabil) pâine celor arestați, apoi intră în "celula" unde, lângă rama centrală, se stinge în brațele lui Manrico, pe care De Luna îl ucide înfigându-i spada în gât (deși textul spune altceva…), în timp ce Azucena, așezată de asemenea lângă ramă, continuă să aranjeze șalul… O altă "găselniță" este apariția acesteia în foyer, trecând în pauză pe lângă spectatorii care cumpărau diverse de la bufet, soldații urmărind-o și… arestând-o "în public"…

În plan muzical, trebuie remarcat faptul că aproape fiecare rol beneficiază de două sau trei distribuții, în seara premierei cu oaspeți, apoi cu soliștii "casei", și la pupitru alternând doi dirijori. Sub conducerea lui Kulcsar Szabolcs (deopotrivă maestru de cor), coordonând cu mână sigură întreg ansamblul, rezolvând eficient cele câteva ușoare decalaje, soprana Carmen Gurban a susținut cu profesionalism dificilul rol Leonora, depășind discret problemele apărute în special în paginile de coloratură, rămânând însă o interpretă sensibilă și expresivă, tenorul Hector Lopez Mendoza a cucerit, în Manrico, prin glasul amplu și calitativ, prin siguranța tehnică și acutul strălucitor, conturând cu adevărat un luptător cu accente eroice, dar cald în momentele cântate în mezzavoce, mărind astfel contrastul între aria lirică și celebra Di quella pira, pe bună dreptate îndelung ovaționată; baritonul Balla Sandor a etalat, și de această dată, timbrul generos, ideal pentru scriitura verdiană, având și frazarea și eleganța necesară, părând totuși că nu lasă vocea să se desfășoare la cotele reale, Contele De Luna fiind deci mai puțin incisiv și impunător decât aș fi așteptat. În Azucena, mezzosoprana Veress Orsolya a convins că are un material vocal frumos și amplu, condus cu îngrijire, personajul său neavând însă dramatismul și expresivitatea cerută chiar prin scriitura muzicală, fiind, ca și în plan scenic, mai curând decorativă. Szilagyi Janos a abordat cu acuratețe rolul Ferrando, Manyoki Maria (Ines), Retyi Zsombor (Ruiz), Gergely Elek (Bătrânul țigan… de fapt un tânăr "orb") sau Rigmanyi Istvan completând o distribuție echilibrată și omogenă, singura rezervă apărând referitor la emisia lor uneori prea deschisă. Corul a sunat bine, nuanțat și adecvat momentelor respective, jucând de asemenea cu vervă și plasticitate, iar orchestra a avut aplomb, a creat planuri coloristice diverse, chiar dacă viorile, în forte, au ieșit în evidență ușor agresiv, dar spectacolul a fost unitar și fluent, interpreții fiind ovaționați îndelung de publicul avizat care a "invadat" sala pentru a reasculta, după multă vreme, una dintre partiturile preferate, care astfel se adaugă seriei verdiene deschise la începutul stagiunii, ca omagiu adus celor 200 de ani trecuți de la nașterea compozitorului, într-un demers pentru care directorul Szep Iuliu merită toate laudele și mulțumirile celor cărora le-a oferit bucuria de a asista la producții în premieră pe țară sau la opere celebre reluate în "haine noi". Iar pentru vară se pregătește o… premieră mondială, la care autorul încă lucrează…

Câteva zile mai târziu, Opera Română a propus Văduva veselă de Lehar, operetă de asemenea readusă în circuitul curent, firesc într-o nouă viziune, realizată de Tiberius Simu, care astfel a marcat debutul său în această postură în teatrul care, în ultimii ani, l-a consacrat ca… tenor. De altfel, în cea de a doua reprezentație va evolua și ca solist… în propria sa regie, concepută pe coordonate clasice, fără intenția unor inovații cu orice preț, reușind să evite "lungimile" și să asigure cursivitatea și verva chiar și în scenele care, de obicei, sunt cam statice. Simplu, logic și firesc, personajele au avut credibilitate și farmec, iar relațiile între ele s-au construit agreabil, cu suplețe și umor, dar și cu o anume încărcătură liric-sentimentală, redată cu discreție și căldură, trecând rapid de la nostalgie la exuberanță. Iar inventivitatea scenografei Viorica Petrovici a generat soluții eficiente în decorul (aproape) unic, bazat pe structuri metalice și un fel de oglinzi ce reflectă mișcarea și coloritul variat al costumelor, fracurile stând alături de rochiile policrome și elegante în actul I, schimbând croiala și specificul în actul următor, prin sugerarea unui posibil costum național al… pontevedrinilor, într-un melanj ce amintește portul maghiar și cel rusesc deopotrivă (de altfel și dansurile par decupate din acel spațiu), pentru ca în final să explodeze roșul "obligatoriu" al cabaretului, cu volanele și decolteurile mult-așteptatului can-can, combinate cu ținuta elegantă sau… "națională" a corului.

În ambele distribuții se remarcă prezența numeroșilor invitați, alături de soliștii "casei", mai toți tineri, cu mobilitate scenică și expresivitate vocală, ceea ce s-a vădit în prima seară în maniera de conturare a rolurilor - fie de prim-plan, fie episodice -, soprana Nicoleta Maier devenind Hanna Glavari, tânără, frumoasă, elegantă, cu un glas fără nimic special dar cu temperament, rostind destul de emfatic textul vorbit, asemeni partenerului său, tenorul Stelian Gheorghe în Danilo, cântând onest și jucând în nota personajului, ambii invitați integrându-se cu dezinvoltură mișcării generale, ca și soprana Lucia Bulucz în simpatica Valencienne, curtată de Camille de Rosillon, pe care tenorul Ștefan Korch l-a realizat bine în special sub aspectul scenic, din potențialul său vocal pe care îl descoperisem cu încântare acum doi ani rămânând doar acutul penetrant. Basul Cristian Hodrea a conturat un Baron Zeta amuzant, din fericire fără "îngroșările" obișnuite, Ruslan Bârlea a fost excelent Njegus, surprinzând în ultimul act și printr-un "număr" de step de mare efect, ceilalți soliști contribuind și prin scurte intervenții la întregirea unui spectacol curat, pus la punct, stârnind amuzamentul și prin actualizarea unor replici (desigur cu referire la… "mercador", companii canadiene, gaze de șist sau fonduri europene), baletul completând atmosfera prin dansurile interpretate în coregrafia Feliciei Șerbănescu. Corul (pregătit de Corneliu Felecan) s-a implicat cu reală plăcere și a cântat frumos, orchestra a susținut cu aplomb partitura solicitantă, răspunzând cerințelor dirijorului Victor Dumănescu, experimentat maestru care știe să confere un plus de strălucire operetei și să rezolve cu promptitudine decalajele între fosă și scenă, datorate mai ales tendinței unor soliști de a impune un tempo… personal. Cu siguranță, melomanii clujeni aveau nevoie de o astfel de lucrare spumoasă, plină de culoare - la propriu și la figurat -, reacția sălii fie la poantele multiple, fie la succesiunea melodiilor îndrăgite, fiind elocventă în acest sens, trecând poate mai îngăduitor peste eventualele rezerve în plan vocal, bucurându-se pur și simplu de o seară frumoasă, relaxantă și binevenită în cotidianul stresant. Iar directorul Marius Budoiu, el însuși tenor apreciat și în roluri din operete celebre, a "simțit" necesitatea de a oferi, pe lângă opere dramatice sau balete clasice, și o operetă care, în noua montare, va fi "de cursă lungă", mai ales că beneficiază, în multe dintre roluri, de două distribuții sensibil egale valoric, promovând totodată tineri care pot să "crească" promițător - un deziderat al oricărui manager-artist care știe ce înseamnă, cu adevărat, un teatru liric ce se respectă.

Anca Florea