ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Live in London II

Publicat: luni, 3 Martie 2014 , ora 9.40

S-a ivit de curând o ocazie ca să plec la München pentru a studia minuțios înregistrările lui Sergiu Celibidache, datorită republicării centenare de la casa de discuri EMI.

Compozitorii români, Iancu Dumitrescu și Ana-Maria Avram, sunt de părere că acest dirijor și filozof este un guru, iar felul său de a conduce orchestra se aseamănă destul de mult cu muzica ultimelor trei lansări de la Edition Modern.

Atunci când Celibidache dirijează, indiferent de cât de variat este repertoriul său, muzica alunecă printr-un șir de stări emoționale proprii ori altfel spus, printr-un șir de trăiri personale, în loc să fie interpretată pur și simplu ca la carte, conform regurilor tradiționale. Nu este suficient să spunem că toate părțile dintr-o partitură pot fi luate ca o entitate. Porțiuni întregi dintr-o partitură se dispersează în aer de parcă fiecare unitate muzicală provine dintr-o altă galaxie, de parcă notele muzicale și trăirile dirijorului sunt răspândite pretutindeni, dar totodată, ele formează un întreg prin înlănțuirea lor coerentă și nu sunt dispuse pe etape: o etapă de început sau o etapă intermediară.

Muzica celor doi compozitori, Dumitrescu și Avram, este cursivă, dar de o amploare prea mare, depășind limitele acestei forme estetice. Fragmentele muzicale abundă pe porțiuni întregi de muzică dinamică și stridentă, dar cumva, într-un mod inexplicabil, muzica pare să treacă de la acel ritm alert la un ritm domol de muzică meditativă ori contemplativă. Acestea fiind spuse, diversitatea timbrală prezentată este amețitoare, în special prin modul în care undele acustice și cele electroacustice se combină. Pur și simplu de dragul realizării unui clasament, vă reamintesc de Live in London II, cel de-al doilea album interpretat la London's Conway Hall în 2008. Primul disc (Ed.Mn.1025) cuprinde IO String Quartet, în timp ce-al doilea disc cuprinde Hyperion ensemble al lui Dumitrescu, binecunoscut de toți cei care urmăresc colecția Edition Modern. Cu excepția primului album, toate celelalte au fost dirijate de către cei doi compozitori.

Sunt de părere că, în mod surprinzător, muzica interpretată de Dumitrescu și Avram nu s-a mai auzit de la John Coltrane încoace, a cărui operă din perioada 1965-1967 (în special "Ascension and Meditations") tinde spre o muzică relativ statică, dar care exprimă o vitalitate lăuntrică.

Lucrarea Noumina a compozitoarei Avram, aproape că poate fi comparată cu o succesiune neîntreruptă de imagini însuflețite, începând cu un sunet ca tympani glissandi și punctat de interferența sunetelor scurte ale unui gong și trombon. Chiar dacă dinamica muzicii se schimbă, acest lucru nu dă o notă de dramatism, cum în mod normal se întâmplă în partea pe care o voi numi pe scurt "Western canon". Dinamica scade și crește, sunetul tromboanelor irită, clarinetele răspândesc sunete multifonetice într-un mod extrem de bine gândit, dar totuși întreaga lucrare muzicală este învăluită într-o stare de calm, chiar și în timpul părților alerte. Lucrarea muzicală se scufundă într-o stare de liniște, care pare să reapară la fiecare moment cheie.

Lucrarea lui Dumitrescu, Roots and Rizoms are o structură similară în cazul dinamicii. Dinamica este mult mai cursivă în lucrarea lui, muzica alertă și domolă se îmbină armonios de parcă ar fi valurile unui ocean care se formează la fiecare cincisprezece minute, iar apoi se spulberă. Lucrarea Extreme Point of Gravity al lui Dumitrescu, de pe discul St. Luke, înregistrat în 2009 are o calitate în plus: când se dispersează porțiunile de muzică alertă, se produce un moment fantomatic, deoarece ai impresia că se evaporă în neant clarinetele, în loc să te gândești că pur și simplu se oprește muzica. Senzația creată este extraordinară.

Avem ocazia să comparăm două versiuni ale lucrării Le Silence D'Or, versiunea londoneză și cea israelită, interpretate de Hyperion Ensemble și de Israel Contemporary Music Ensemble. Elementele componente ale lucrării sunt aceleași, un dialog între membrii grupului și muzica electroacustică, dar executarea lucrării este radical diferită. Versiunea londoneză este mai încărcată, fiind învăluită în sunetele de percuție și al intrumentului de suflat din alamă, iar versiunea israelită reușește să îmbine sunetele acustice și cele electroacustice mai armonios, în mare parte datorită lui Assaf Talmudi, care a cântat la acordeon. Are în mâini un instrument uluitor prin care reușește să schimbe brusc dinamica lucrării muzicale, producând chiar, în anumite momente strategice, sunete asemănătoare pianului.

S-ar putea ca ceea ce Dumitrescu și Avram numesc "sunete electronice" ("computer sounds") să fie o structură de-a dreptul unică. Îmi amintesc cum mă gândeam la cât de incredibil de uman este timbrul vocal în lucrarea La Légende d'Eer al lui Xenakis. Compozitorii români stârnesc aceeași reacție: sunetele stridente ale lui Cologne nu se regăsesc aici, dar nici preocupările cinematice ale compozitorilor francezi. Ascultați de exemplu ciripitul păsărilor din lucrarea Silence D'Or, sunetul pare să fie amplificat, de parcă ar fi broaștele lui Merzbow, dar mai puțin înfricoșătoare și aceste voci se recunosc cel mai rapid. Proiectările sonore menționate nu ne spun o poveste și nici nu reprezintă ceva abstract. Multe sunete se pierd printre celelalte chiar când sunt pe punctul de a fi identificate. La un moment dat se poate auzi cum intrumentele orchestrei sunt dirijate, dar cred că efectul produs în sala de muzică este de o sută de ori mai mare.

După ce am petrecut o bună parte din viață ascultănd aceste discuri, am impresia că muzica explorează și chiar transformă spațiul în care se află în loc să evoce o voce narativă exterioară. Pentru a realiza acest lucru, au avut ajutorul unor soliști invitați, precum talentatul și palpitantul Tim Hodgkinson care mânuiește clarinetul bas cu măiestrie și Rane More, care a făcut lucrarea muzicală a lui Avram, Textures 3/Penumbra de la concertul St. Luke, mai captivantă. Ambii instrumentiști au putut modela și plasa sunetele de la începutul operei muzicale cu așa un rafinament încât mi-am dat seama de acest lucru abia când a început să oscileze, umplând scena de un sunet constant și strident, asemenea unui calculator. Același lucru se poate spune și despre Stephen O'Malley, care se alătură ansamblului din Israel. De curând, a încorporat în muzica sa, material de la formația "Sunn 0)))" care a devenit componentul central, iar rolul său era să îl pună în evidență, mai ales prin notele muzicale dinamice și prin introducerea unor momente de liniște aproape complete ale corului, cunoscute ca Liminal Involvement. Toate înregistrările sunt superbe, iar dinamica muzicii te lasă cu gura căscată, de la basul cel mai grav, până la nota cea mai ridicată, părăsind scena pentru a se răspândi în toată sala. Aceast tip de iscusință extraordinară aduce la viață această muzică intransigentă și oricare din cele trei discuri ar fi perfecte pentru a vă iniția în viziunea muzicală al lui Iancu Dumitrescu si a Anei-Maria Avram.

Trei lucrări pentru calculator de la Iancu Dumitrescu și unul de la Ana-Maria Avram, toate fiind lucrări radicale cu muzică spectrală, un omagiu adus lui Ilan Volkov, Andy Wilson, Ben Watson și lui Stephen O'Malley.

Traducători: Ana-Maria Florea and Elena Daniela Radu, MTTLC, The University of Bucharest