ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Damnațiunea lui Faus de Berlioz pe scena de la Deutsche Oper Berlin

Publicat: marți, 4 Martie 2014 , ora 9.05

Damnațiunea lui Faust cunoaște cea de a doua versiune scenică la Deutsche Oper Berlin. După premiera din 1983 în regia semnată de celebrul Götz Friedrich și cu José van Dam/ Mefisto și Kenneth Riegel/Faust, în seara zilei de 23 februarie 2014, la dorința expresă a dirijorului Donnald Runnicles, actualul director muzical al Deutsche Oper Berlin, partitura a fost prezentată într-o montare nouă, semnată de regizorul Christian Spuck și cu Samuel Youn/ Mefisto și Klaus Florian Vogt/ Faust.

Christian Spuck este astăzi unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați coregrafi germani. A lucrat mult timp cu baletul Operei din Stuttgart și, din 2012, este directorul trupei de balet de la Opera din Zürich. În ultimii ani s-a apropiat și de regia de operă, realizând spectacole cu Berenice de Johannes Maria Staud (Heidelberg, 2005), Orfeu și Euridice de Gluck (Stuttgart, 2009), Falstaff de Verdi (Wiesbaden, 2010) și acum, în februarie 2014, Damnațiunea lui Faust de Berlioz la Deutsche Oper Berlin. Este vorba de o partitură… ciudată, în niciun caz operă, în sensul tradițional al termenului, denumită inițial de compozitor "Opéra de concert", transformată ulterior tot de Berlioz în "Légende dramatique". Rădăcinile acestui opus se regăsesc în mintea și în sufletul unui muzician de 26 ani și în creația acestuia Huit Scènes de Faust inspirată desigur din scrierile lui Goethe. 16 ani mai târziu, subiectul revine în actualitate și Berlioz scrie La Damnation de Faust /Damnațiunea lui Faust op. 24, pentru soliști, cor academic mare, cor mare de copii și orchestră mare. Deși declarat nedestinată scenei lirice, Damnațiunea lui Faust a fost prezentată în premieră, la 6 decembrie 1846, la Opéra-Comique din Paris. Insuccesul evident a determinat scoaterea rapidă a titlului de pe afișe și lucrarea a continuat să trăiască peste timp ca un relativ rar cântat opus de concert.

Motivul principal pentru care lucrarea nu rezistă de obicei pe scenă este lipsa unei acțiuni coerente și în oarecare desfășurare. Compozitorul a optat pentru alăturarea unor tablouri, de sine stătătoare, legate doar prin existența unor personaje comune. Nu există pasaje de legătură între aceste tablouri, ele se înșiruie direct, mutând rapid spațiul de desfășurare din Ungaria (compozitorul a dorit neapărat să folosească celebrul Marș al lui Rákoczi), pe malurile Elbei, în Leipzig… Corul apare ca un grup de țărani, apoi, în puține secunde, într-un alt tablou avem în față soldați, apoi păpuși, spirite, îngeri… Parcă am da paginile unei reviste și pe fiecare pagină, găsim un alt episod al unei povești sacadate! Mai mult, Berlioz a schimbat chiar povestea lui Goethe. În viziunea marelui romantic german, pactul lui Faust cu Diavolul are loc la început și declanșează practic tot ce urmează în noua viață pentru care filosoful și-a vândut sufletul. Berlioz plasează pactul la sfârșit, când Faust, la fel de melancolic, la fel de apatic, la fel de blazat ca în primele minute ale lucrării, consideră că nu mai are nimic de pierdut. Nu dorința de cunoaștere și de iubire îl condamnă pe Faust ci…goliciunea asumată a existenței sale dominată de rutină, dezinteres și plictis. Goethe își salvează personajele principale; Berlioz o salvează doar pe Margareta, iar Faust sfârșește acolo unde faptele l-au condus, în adâncurile iadului. Personajul său poate fi interpretat ca un alter-ego al compozitorului: este pasiv și melancolic, nimic nu îl poate scoate din această stare. Mefisto în schimb este personajul activ, care creează în fiecare tablou, o altă lume în speranța că va putea, cumva, cândva, să ajungă la sufletul lui Faust. Mefisto manevrează în interesul său întregul univers. Spuck l-a imaginat ca pe un păpușar ce ține agățate de degete fire de sfoară ce ajung, la celălalt capăt, la brațele, mințile, sufletele personajelor, pe care le mișcă după bunul său plac.

Cele peste două ore de spectacol, sunt dominate de culorile gri și negru, cu mici dar evidente pete roșii - părul, juponul și pantofii Margaretei - și blonde - cosițele împletite ale țărăncilor. Spațiul de joc este un imens disc așezat oblic și mânuit prin rotativă (scenografia și costumele Emma Ryott). Pe disc se dă glas sentimentelor, sub disc, se joacă scenele cu oarecare acțiune - birtul în care soldații beau, camera în care Faust se întâlnește cu Margareta… Imobilismul personajelor care, cu excepția lui Mefisto, stau nemișcate și își cântă ariile, este echilibrat prin numeroase și agitate numere de balet. Balerinii dansează, corul dansează… cu sens sau fără sens…doar pentru senzația de mișcare. Și, trebuie să recunoaștem, prin strădaniile și ideile sale, regizorul reușește să împiedice ca plictiseala să pună stăpânire pe sală.

Vrând să sublinieze frumusețea și noutatea muzicii, rolul orchestrei în întregul artistic, dirijorul Donnald Runnicles a cerut amplasarea instrumentiștilor săi la vedere, viziune opusă teatrului wagnerian de la Bayreuth unde fosa este cu ascunsă privirilor și toată atenția este îndreptată către acțiunea de pe scenă. În Damnațiunea lui Faust nefiind vorba de acțiune… Pentru privire, acest amplasament este cu siguranță neobișnuit și spectaculos - dacă ar fi să mă gândesc numai la numărul mare al instrumentelor de suflat sau la cele patru harpe aliniate majestuos pe un palier lateral. Pentru omogenitatea sonoră însă, pentru coordonarea de grup între partide sau coordonarea instrumentre -voci, opțiunea nu este cea mai fericită. Îndrăgostit de orchestrația lui Berlioz, de diafanul țesăturii sonore, de frumusețea melodiilor și delicatețea armoniilor, prin care creatorul își depășește cu mult timpul, oferind sugestii prețioase lui Richard Strauss, Donnald Runnicles exagerează cu intensitatea discretă și strălucirile estompate astfel încât, uneori, urechea pierde involuntar contactul cu ansamblul instrumental și percepe mai intens vocile iar cel mai adesea, privirile sunt captate de coregrafie. Echilibrul sonor și sensul interpretării nu sunt păstrate nici în momentele de explozie sonoră când totul capătă o tentă prea groasă, prea...wagneriană. Interesantă această situație, având în vedere că absolut toți instrumentiștii din orchestră sunt profesioniști desăvârșiți! Aceeași apreciere și pentru membrii corului Deutsche Oper Berlin care au un rol greu, dus minunat la bun sfârșit sub îndrumarea sigură a maestrului William Spaulding

Am avut șansa să ascult în acest spectacol voci excepționale dar, cred, mai potrivite pentru forța și măreția unei partituri wagneriene decât pentru francezul Berlioz. Klaus Florian Vogt este un fantastic Lohengrin, Stolzing sau Parsifal dar un nu destul de rafinat, de eteric, de delicat interpret al Faustului lui Berlioz. Tot ce i-am reproșat lui Samuel Youn atunci când, în urmă cu câțiva ani, a salvat, în ultima clipă Olandezul zburător de la Bayreuth - lipsa de măreție, de forță, de consistență vocală într-un rol wagnerian - se atenuează acum când îl urmăresc în rolul Mefisto. Interpretul mai are însă de făcut un pas destul de consistent până să ajungă să contureze credibil multiplele și diversele fațete ale unui personaj ca un foc de artificii, în care strălucirile false și umbrele reale se îmbină permanent și agresiv. Minunată vocea sopranei Clémentine Margaine. Cel mai frumos moment al ei mi s-a părut a fi celebra arie "D'amour l'ardente flamme" în care Chloé Payot și cornul ei englez, părăsesc orchestra și intră în poveste ca adevărate personaje. Împletirea celor două sonorități - voce și instrument - , este cu adevărat minunată. O semnătură de creator de geniu.

În întregul ei nedetaliat, opera Damnațiunea lui Faust va fi cu siguranță un spectacol ce va atrage publicul și se va juca, în viitorul proxim, cu casa închisă. Curiozitatea, numele mari ale cântăreților - in distribuție vor fi implicați și Elina Garanæa/Margareta și Ildebrando D' Arcangelo/Mefisto -, originalitatea montării scenice vor acționa cu forță de magnet. Iar publicul va fi mulțumit căci se va bucura de un spectacol scenic impresionant cu muzică, dans și cântec, la calitatea standard impusă de girul Deutsche Oper Berlin.

Cristina Sârbu