ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Seri-eveniment la Opera din Iași

Publicat: luni, 17 Februarie 2014 , ora 13.02

Am revenit la Opera din Iași pentru a urmări din nou, la ceva vreme de la premieră, două producții extrem de diferite și atractive pentru un public la fel de divers și la fel de entuziast, atras fie de ineditul unui spectacol de teatru-dans - Kabaret - Nostalgie în două părți -, fie de pagini verdiene celebre oriunde în lume, regăsite în Rigoletto.

Încă din seara premierei am apreciat calitatea și nivelul realizării în plan interpretativ al unui demers care, în Kabaret, alătură și combină teatrul, dansul, pantomima și muzica, readucând în fața publicului lumea atât de specială a anilor '30, cu extravaganțele, libertățile, emancipările, excesele și umorul de factură revuistică, într-un amalgam de grotesc, sentimentalism melodramatic, naivitate, poezie și sublinieri cu conotații sexuale, costume și dansuri de epocă, trupurile aproape nude, personajele ridicole sau amuzante, jocurile de cuplu sau de grup, precum și melodiile cu aer desuet cântate în italiană sau germană (amintind de Marlene Dietrich) abordate de artiști în play-back, toate recompunând aproape cinematografic o perioadă plină de farmec (și) pentru cei de astăzi. Dar în acea explozie de vitalitate și lipsă de prejudecăți, cu travestiți, veșnic curtezani și curtezane de toate vârstele, își fac discret apariția trei clauni, ieșind dintr-un dulap ca dintr-o altă lume, poate a teatrului, a actorului, "plonjând" în mijlocul vârtejului general al petrecerii de orice fel, unul singur rămânând să privească uimit, nostalgic și trist, încercând să înțeleagă ceva din ceea ce-l înconjoară, dar îi este străin. Și tocmai acest personaj - interpretat cu o expresivitate aparte de către balerina Beatrice Rancea -, face legătura cu partea a doua a spectacolului, cu totul diferită, reliefând trăirea și implicarea până la abandon în actul artistic, claunul dirijând cu pasiune o orchestră imaginară, dar care capătă apoi contur prin cei câțiva balerini mimând cântul la vioară, violoncel sau flaut; superba muzică, trecând de la tensiuni dramatice paroxistice la melodia amplă, sensibilă, se reflectă în gesturile, atitudinile, reacțiile "dirijorului", suferind, lăsându-se purtat de valurile sonore, abandonându-se cu voluptate, poate cu deznădejde, ca și cum și-ar trăi propria existență, resemnându-se sau doar obosind pe ultimele acorduri.

uUn spectacol de atmosferă, cu părți contrastante sub aspectul conținutului ideatic, așa cum a conceput regia și coregrafia Yvette Bozsik din Ungaria, cea care a montat și la Opera din Iași această lucrare deosebit de apreciată în străinătate, ca și Bal, de asemenea preluat și la teatrul moldav, cu aceeași Beatrice Rancea în prim-plan, pentru că, pe lângă manager implicat în numeroase concepte de succes și regizor de teatru sau de operă, continuă să fie, dintotdeauna, balerină… I-au fost alături, în seara reluării, actori de la Teatrul ieșean - Pușa Darie, Livia Iorga, Constantin Pușcașu, Ionuț Cornilă - și balerini ai Operei - Pamela Tănasă, Roxana Dorin, Manuela Giuverdea, Kotomi Hoshino, Bogdan Tuluc, Dumitru Buzincu, Sergiu Cotorobai, Gheorghe Iftinca - sau Cristian Osoloș de la București, parte regăsindu-se și în distribuția premierei, parte debutând acum, evoluând însă cu aceeași siguranță și plăcere, creionând prototipuri pregnante și de efect. O echipă sudată, omogenă, alcătuită din artiști de real talent, devenind imposibil de făcut vreo diferență între actori și balerini, îndelung aplaudați la final, în cadrul inedit al unei rame de tablou… de familie.

Și tot cu "casa închisă" s-a derulat, a doua zi, reprezentația cu Rigoletto, oferind noutăți de cert interes, de asemenea într-o reluare, în regia semnată, în urmă cu ani, de Cristian Mihăilescu și scenografia imaginată de Viorica Perju, surprinzând, și acum, prin repere ce contrariază, chiar dacă, în principiu, "tabla de șah" cu care este acoperită scena și scaunele-piese de șah pot fi interesante, dar sunt mutate fără vreo logică, proiecțiile au sau nu legătură cu desfășurarea acțiunii, mișcarea este cumva schematică (și) în raport cu cele câteva elemente de decor care se regăsesc, cel puțin surprinzător, în mai toate tablourile - peretele-poartă plasat în mijloc (în actele II și IV), arcada-ușă din fundal stânga (aceeași și în palatul ducal și în tavernă) sau semi-arcada din dreapta. Costumele în alb-negru sunt identice, veșmântul de bufon aduce mai curând a pijama dungată cu guler roșu, dar rochiile, deși amalgamate ca stil și epocă, arată bine, micul balet din primul act este un fel de țopăială cu gesturi și atitudini "ușuratice" la un bal mascat (coregrafia Gheorghe Stanciu), corul este mai tot timpul așezat în semicerc, personajele intră și ies adesea… pe lângă zid.

Totul constituie un cadru minimal necesar prezentării partiturii muzicale, în fond cea mai importantă și gustată de melomani. Sub acest aspect, spectacolul a fost echilibrat și cursiv. În rolul titular a apărut baritonul Oleg Ionese (de la Cluj), etalând un glas amplu, incisiv, mizând prioritar pe volum și date timbrale, susținând momentele ce solicitau o anume discreție, precum și aparte-urile într-un piano mai curând… mezzavoce, apelând la manierisme, în timp ce conturarea personajului a rămas cumva în plan secund și ca rezolvare scenică, nefiind deloc "diform" (așa cum spune chiar textul), prea puțin implicat în redarea dramei eroului.

În schimb, soprana Cristina Grigoraș, debutând în solicitantul rol Gilda, a adus și o voce calitativă, luminoasă, frumos condusă, și siguranță a cântului, dar mai ales sensibilitatea și expresivitatea adecvată, delicată și dăruită în dragoste, disperată și resemnată în ultimele acte, construind cu credibilitate evoluția tinerei inocente de la un tablou la altul, demnă de remarcat fiind și sublinierea sensului fiecărei replici, controlând cu atenție întregul demers muzical-interpretativ.

Invitat pentru rolul Ducelui de Mantua a fost tenorul Călin Brătescu, poate surprinzător într-o partitură gândită pentru un glas liric, în condițiile în care de o bună perioadă s-a afirmat în roluri spinto-dramatice; și tocmai de aceea a "atacat" țesătura dificilă pe coordonatele unei voci pline, cu sonoritate "sombrată", astfel încât am ascultat cu reală plăcere un Duce mai robust, cu acut sigur și frazare adecvată stilului verdian, jucând cu dezinvoltură în relația cu partenerii de scenă, "trădând" experiența acumulată în ultimii ani pe scene europene importante, unde a cântat în compania unor soliști și dirijori de cotă internațională, la Opera din Paris, la Covent Garden sau la Berlin.

Am reascultat-o, după (prea) multă vreme, pe mezzosoprana Florentina Onică, acum în Maddalena, rol ce i-a permis punerea în valoare a glasului calitativ, dar mai ales a expresivității vocal-scenice, ideală pentru personaje care cer temperament, nerv și trăire ardentă, în Sparafucile a apărut basul Teodor Bușnea, un tânăr cu potențial interesant, ca și Daniel Mateianu în Monterone, în distribuția numeroasă regăsindu-se deopotrivă Marinela Nicola (Giovanna), Eduard Sveatchievici (Marullo), Andrei Apreotesei (Borsa), Victor Zaharia (Ușierul) sau Andreea Chinez (Pajul), precum și, în debut, coriștii Alina Bârlescu și Lucian Dolhăscu (în "cuplul" Ceprano).

Pentru prima oară, la pupitru s-a aflat Traian Ichim, invitat de la Opera din Brașov, dirijând cu aplomb și cu destulă acuratețe, deși un atac ratat al orchestrei, chiar la primele măsuri, sau dezechilibrele ivite între fosă și scenă nu au avut cum să treacă neobservate; dar ansamblul a sunat bine, dens, fluent și nuanțat, asemeni corului (pregătit de Manuel Giugula), așa încât întregul spectacol a fost, în special din punct de vedere muzical, un real succes, îndelung aplaudat de o sală arhiplină, publicul reacționând ca la un adevărat eveniment. Cât despre montarea în sine, despre intenția regizorului de a realiza o producție multimedia, plecând de la ideea că totul se petrece între vis și realitate, așa cum el însuși nota cu prilejul premierei…

Anca Florea