ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

(Alți) oaspeți la operă

Publicat: luni, 10 Februarie 2014 , ora 13.10

Continuând (cu mici excepții) "politica" programării unei producții în două seri consecutiv (7 și 8 februarie 2014), cu distribuții doar în parte diferite - concepție greu de înțeles și oricum total atipică -, Opera Națională București a prezentat Evgheni Oneghin de Ceaikovski sub conducerea lui Iurie Florea, în cea de a doua seară evoluând, în rolul titular, baritonul Florin Estefan, invitat de la Cluj, etalându-și glasul generos, penetrant și bine condus, dublat de o interpretare vocal-scenică adecvată personajului, surprinzând însă printr-un vibrato mult prea larg (unii i-ar spune "bătaie"…), pe care nu l-am remarcat în aparițiile sale anterioare la București sau în țară. Soprana Iulia Isaev a fost din nou Tatiana, mult mai sensibilă și implicată în trăirile și frământările eroinei, încântând prin paleta diversă de culori și nuanțe, prin calitatea vocii și eleganța frazei, reapărând însă, destul de frecvent, sunetele "sub ton", aspect de care am încercat să fac abstracție tocmai pentru că a realizat o creație cu totul deosebită. La rândul său, tenorul Lucian Corchiș a redevenit Lenski, un personaj convenabil timbrului și structurii sale, excelând în celebra arie ce se pretează la cântul în falset, pe care știe să-l stăpânească, dar în ansambluri a deranjat emisia lui "deschisă" și ușor nazală, în totală discordanță cu maniera "acoperită" a partenerilor de scenă. Cel puțin ciudat, pentru rolul Olga a fost invitată din Rusia mezzosoprana Polina Garaeva, chiar dacă nu este un personaj de prim plan, având o voce bună și îngrijit condusă (în momentele când s-a auzit), cu o evoluție scenică agreabilă. Dacă mezzosoprana Emanuela Pascu, de asemenea invitată, a debutat în Filipievna, rezolvată cu acuratețe dar destul de departe de specificul "de compoziție" cerut de bătrâna Doică, în rest ceilalți soliști au susținut rolurile respective în ambele spectacole, deși în ansamblul teatrului există colegi care nu sunt programați decât sporadic sau chiar deloc. Astfel, basul Marius Boloș a fost un Gremin credibil, cu un glas rotund, cu un registru grav consistent, dar cu dificultăți în acut, mezzosoprana Soana Negrea a conturat corect rolul Larina (cam prea tânără, totuși…), bas-baritonul (din cor) Dan Indricău a fost și Căpitanul și Zaretzki, iar tenorul Liviu Indricău a realizat, de asemenea în ambele spectacole, un Triquet pe coordonatele amuzante cerute de rol, după ce cu o seară înainte fusese… Ismaele în Nabucco - solicitând o abordare eroică total diferită de linia elegantă și lirică a "cupletului" din opera ceaikovskiană -, trecere nefirească și obositoare pentru solistul care, în paralel, repetă pentru rolul Rodolfo din Boema… Cine face astfel de programări nu știu, dar singur sunt neinspirate (nu vreau să spun… neprofesioniste)…

Corul a fost din nou în formă (maestrul Stelian Olariu nu se dezminte niciodată!), baletul a oferit scurte secvențe "la bal", micuța Sofia Negreu a cucerit prin grație în Tatiana-copil, iar orchestra a sunat chiar bine, expresiv și suplu, dar dirijorul Iurie Florea nu a reușit să evite dezechilibrele apărute între fosă și scenă, conducând însă cu gestica fermă dintotdeauna, remarcându-se un plus de nuanțare și o mai mare apropiere de spiritul partiturii, comparativ cu trecutele spectacole cu opera de Ceaikovski.

Privită în ansamblu, reprezentația a fost atractivă, echilibrată și "curată" - desigur făcând abstracție de neîmplinirile menționate -, urmărită de un public numeros care (aproape) umplea sala, aplaudând totuși doar sporadic și reticent (singura cu adevărat răsplătită entuziast fiind aria lui Lenski), revanșându-se la final, când interpreții s-au bucurat de ovații prelungi. Desigur este bine și așa, dar reacția denotă fie faptul că mulți dintre soliști nu au convins, fie că printre spectatori nu s-au regăsit decât puțini melomani împătimiți, care au preferințe, cunosc (în principiu) lucrarea și aplaudă în momentele semnificative. De Ce? Este o altă discuție…

Anca Florea