Întreaga lume a omagiat, în 10 octombrie 2013, bicentenarul naşterii lui Giuseppe Verdi, compozitor onorat de-a lungul întregului an prin numeroase evenimente ce se doresc de anvergură pe orice scenă lirică de aici sau de oriunde. Coincidenţa a făcut ca, la Teatrul Liric din Craiova, să se prezinte, chiar în acea zi, noua producţie cu Otello, o premieră în adevăratul sens al cuvântului, pentru că celebra operă nu s-a mai cântat până acum în Bănie, marcând totodată debutul regizoral al lui Rareş Zaharia în acel teatru, dar şi deschiderea ediţiei XIII a Festivalului "Elena Teodorini", aflat, firesc, sub semnul muzicii verdiene.

Chiar dacă însuşi managerul Antoniu Zamfir recunoaşte că un asemenea demers comportă un risc major în condiţiile unui ansamblu redus, deci cu potenţial limitat în raport cu amploarea cerută de partitură, proiectul s-a concretizat apelându-se la "suplimeţi", iar pentru rolurile centrale la solişti oaspeţi, la pupitru aflându-se experimentatul dirijor Gheorghe Stanciu (de la Constanţa), care a încercat să omogenizeze orchestra (neavând însă nicio vină pentru scăpările suflătorilor, sunetul neinspirat al violoncelului în solo-uri sau lipsa de calitate a viorilor) şi să echilibreze relaţia cu corul (pregătit acum de Georgiana Popescu) sau cu interpreţii personajelor, depăşind cu profesionalism şi eficienţă momentele dificile. Ca de obicei, în Otello a apărut tenorul Marius Budoiu (de la Cluj), deloc maur dar muzical, inteligent şi dezinvolt atât vocal, cât şi scenic, adaptându-se în general concepţiei regizorale, iar în Iago l-am revăzut pe Ştefan Ignat (de la Bucureşti), bariton egal cu sine, etalând atitudinea, gestica şi mimica pe care le consideră de fiecare dată necesare în conturarea rolului (deşi regizorul l-ar fi dorit mai aristocrat), cântând din nou sub ton, adesea detimbrat, pierzându-se total în duetul cu Otello, care ar fi trebuit să fie o culminaţie dar… Invitată din Serbia, soprana Dragana Radacovic a debutat în Desdemona, glasul său fiind însă prea dramatic pentru diafana veneţiană, aşa încât s-a simţit în largul său în special în actul III, care cere desfăşurări tensionate, până şi prezenţa sa scenică - foarte elegantă, de altfel - apropiindu-se mai curând de Aida sau Tosca sau Abigaille… Sincer, nu am înţeles de ce era nevoie să fie solicitat tenorul Florin Ormenişan pentru rolul Cassio, nici vocea firavă şi nesigură, nici atitudinea scenică nefiind cele gândite pentru tânărul căpitan veşnic îndrăgostit, cam nepăsător dar sincer şi charismatic - rar am văzut o asemenea inexpresivitate şi stângăcie la un solist care, totuşi, a mai urcat pe o scenă de operă… În Emilia a evoluat destul de anost mezzosoprana Diana Ardelean (de la Timişoara), în Lodovico l-am reascultat pe basul Sorin Drăniceanu, distribuţia fiind completată de Dragoş Drăniceanu (Montano) şi Adrian Grădinaru (Solul).

Regia s-a derulat pe coordonate tradiţionale, încercând însă câteva elemente "mai altfel", precum "vârtejul" în care sunt cuprinşi cei ce înfruntă furtuna din primul act (deşi coriştii s-au mişcat pur şi simplu în cerc), apoi teama lui Otello de a se apropia de Desdemona în duetul de dragoste (ceea ce s-a "tradus" doar printr-o nefirească distanţă între cei doi eroi, în atitudini destul de statice şi deloc implicate emoţional), în timpul monologului lui Otello apar corişti cu batiste albe în mâini, înconjurându-l şi amplificându-i obsesia (dar cu o concreteţe prea accentuată pentru a sugera viziuni de coşmar), în acelaşi act III intenţia era ca eroul să-i sfideze cumva pe trimişii Dogelui (dar s-a rezumat la a sta nemişcat, privind impasibil corul, cu spatele la public), iar în final, trecerea lui Iago, cu o lumânare în mână, prin spatele coloanelor, parcă pândind ce se petrece în iatac, a determinat un efect interesant (dar realizat doar în parte, pentru că… nu s-a prea văzut cine era, de fapt), Otello intrând apoi în cameră îmbrăcat în uniformă, urcând în genunchi pe patul Desdemonei (poziţie lipsită total de minima eleganţă a mişcării, din păcate repetată), sugrumând-o cu draperia albă.

Transferând acţiunea în epoca lui Verdi, scenografia (semnată de Răzvan Drăgănescu) s-a adaptat mai ales prin costume, croiala rochiilor şi redingotele sau fracurile conferind o anume atmosferă, masca albă a coriştilor sugerând, poate, figurile din carnavalul veneţian, în timp ce decorul în marmură - coloane, trepte, dar şi scaune sau mese - încearcă să aducă un plus de grandoare, spaţiul rămânând însă destul de arid. Nu am înţeles însă de ce în ultimul act, Otello închide uşa deplasând o… oglindă masivă, pe care apoi o îndepărtează pentru a intra Emilia. Un loc special ocupă luminile, uneori reflectate şi pe acele coloane, cu un efect bine gândit, deopotrivă pe fundalul de pânză.

O sală plină a urmărit opera verdiană - pe care majoritatea spectatorilor o descopereau abia atunci -, aplaudând la final un demers ambiţios, o producţie cu mulţi invitaţi, realizată cu eforturi deosebite, inaugurând un festival care, timp de o lună, va include şi alte lucrări din creaţia compozitorului omagiat - Trubadurul, Bal mascat, Nabucco -, existente în repertoriul curent al teatrului, "cercul" manifestărilor închizându-se, în 14 noiembrie, cu o nouă reprezentaţie a operei Otello, beneficiind de o distribuţie în parte diferită de cea din seara premierei.