Omagiind bicentenarul Verdi, (şi) Filarmonica din Bucureşti a încheiat stagiunea 2012-2013 cu celebrul Requiem, cântat, în urmă cu câteva zile, şi de către Orchestra Naţională şi Corul Radio. De această dată, la pupitru s-a aflat Jin Wang, dirijor chinez "şcolit" la Viena, deja familiar publicului nostru, propunându-şi (cred) să uimească spectatorii prin concepţia sa interpretativă, ceea ce l-a determinat să modifice şi amplasarea tradiţională a corului - acum destul de înghesuit lângă lojile laterale -, dar şi a orchestrei - cu violoncelurile în centru -, trompeţii de pe scenă primind replica celor… din sală. Iar efectul obţinut a fost, cu adevărat, spectaculos, cumva stereofonic, dar în orice caz impresionant, muzica "năvălind" pur şi simplu peste ascultători, revărsându-se şi înconjurându-ne, cu sonorităţi uneori poate supradimensionate, dar urmate de un "halou" de catedrală ce mărea considerabil impactul emoţional. Orchestra şi corul (pregătit de Iosif-Ion Prunner) au cântat excelent, remarcabilă fiind paleta coloristică şi expresivă diversă şi perfect echilibrată, în planuri contrastante pregnant reliefate, păstrând "linia mare" a construcţiei monumentale. Şi după cum a răspuns cerinţelor dirijorale, cred să ansamblul s-a simţit bine în acest demers interpretativ, reuşind, pe lângă acurateţea cu care a rezolvat solicitanta partitură, să creeze atmosfera terifiantă sau de rugă şi reculegere, apropiată de sensul textului şi de concepţia autorului.

O importanţă deosebită în acest sens a avut cvartetul vocal, alăturând de această dată glasuri ample, generoase, calitative, care chiar s-au "potrivit" timbral, omogenizându-se neaşteptat de bine, aşa încât le-am ascultat cu reală plăcere, trecând cu vederea unele neîmpliniri, scăpări sau intonaţii incerte, pentru că "întregul" era remarcabil; soprana Sorina Munteanu a cântat mai sensibil şi mai "egal" decât în versiunea de la sala Radio, mezzosoprana Carmen Topciu a etalat un glas bogat, condus destul de aproape de spiritul lucrării, tenorul Ionuţ Popescu a surprins prin vocea robustă şi sigură, în ciuda unor stângăcii de emisie sau de tehnică, iar basul Bogdan Taloş a readus, după multă vreme, sonoritatea "adevărată", gravă (la propriu şi la figurat), sobră şi mai ales frumoasă pe care o aşteptam, beneficiind şi de o frazare elegantă, de o tehnică solidă şi de o înţelegere a "rolului" său. Remarcabilă a fost şi relaţionarea soliştilor în secvenţele fără susţinea ansamblului, dar şi densitatea paginilor polifonice în care corul "a cappella" a depăşit cu brio dificultatea scriiturii.

Cu o gestică eficientă, fără excese dar temperamental, Jin Wang a asigurat nu doar o perfectă coordonare a întregului "aparat" vocal-simfonic, ci în primul rând o interpretare vibrantă, interiorizată sau dramatic-paroxistică, într-o versiune pe care, pe bună dreptate, melomanii au ovaţionat-o îndelung. Şi am aplaudat, alături de ei, un Requiem monumental şi impresionant, chiar dacă poate prea zgomotos-terifiant, chiar dacă poate mai lipsit de fineţe şi… finisare în unele cazuri, apreciind şi calitatea generală incontestabilă, trăirea şi încărcătura emoţională pe care a transmis-o ascultătorilor, ceea ce, în fond, rămâne cel mai important, pentru că publicul a plecat din sala Ateneului cu o anume stare, profund marcat de maniera în care li s-a oferit, în acea seară, superba partitură verdiană.