Din nou şi din nou despre flamenco! În fiecare an, construind practic o tradiţie minunată, Institutul Cervantes şi Ambasada Spaniei la Bucureşti ne oferă câte unul (sau mai multe) spectacole/concerte de muzică flamenco în interpretări de referinţă. Ştacheta se ridica sus, din ce în ce mai sus şi astfel, marţi, 14 mai 2013, în Sala mare a teatrului Naţional i-am putut vedea şi asculta pe celebrii membri din Compañía Úrsula López.

O oră şi jumătate de bucurie, pasiune, disperare şi exaltare, de tensiune crescândă, de frumuseţe şi eleganţă, de demonstraţie de virtuozitate coregrafică, vocală, instrumentală… totul sub semnul unicului şi fantasticului gen muzical spaniol FLAMENCO. Să ne reamintim definiţia din DEX: "FLAMENCO: gen al muzicii populare spaniole practicat de ţiganii din Andaluzia, care combină cântecul şi dansul pe un acompaniament de chitară.". Expunere simplă şi concisă. Dar ce se ascunde dincolo de cuvinte… Numai cei ce au trăit pe viu această formă complexă de artă şi care s-au lăsat cuceriţi cu totul de ea, pot înţelege. De fapt, scriu aceste rânduri nu pentru cei care au fost marţi seara în sală, ci pentru cei care, până astăzi, nu au avut şansa de a se întâlni cu ritualul, trăirea, spectacolul de flamenco. Pe ei vreau să îi conving să caute, să aştepte şi să nu rateze ocaziile viitoare. Viaţa lor va deveni cu siguranţă, mai frumoasă.

Flamenco este o emblemă a sufletului spaniol. Este o trăire a oamenilor din sudul ţării căci s-a dezvoltat în centrele importante din această zonă geografică, în Andaluzia în primul rând, apoi Murcia şi Catalunia. Specific artei flamenco este economia de mijloace - o voce, o chitară, un dansator. Dar vocea, chitara, dansatorul construiesc universuri uriaşe într-o mişcare permanent frământată, tensionată, fragmentată în colţuri dar totodată, mereu într-un echilibru perfect. Magia începe cu câteva acorduri de chitară. Simple dar încărcate de expresie. Nu ştii niciodată, este deznădejde sau exaltare. Poate urma orice. Apoi izbucneşte vocea. Nu înţelegi cuvintele dar ştii, simţi că este vorba de sentimente profunde, adevăruri grave, nimic superficial, nimic frivol, doar esenţă umană, indiferent dacă este din zona luminii sau din ceas a întunericului. Percuţia colorează discret dar esenţial completând întregul sonor. Poate sugera bătăi de inimă, niciodată liniştite şi paşi de dans, imprevizibili în succesiunea lor. Ritmului instrumentelor de percuţie i se adaugă ritmul bătăilor din palme şi mai ales ritmul pantofilor speciali ai dansatorului care, şi el, spune povestea lui, agitată şi frământată folosind deseori elemente acrobatice pe care nu ţi le-ai fi putut imagina. Pe cât de dure sunt ritmurile picioarelor, pe atât de…- vânjos/mlădioase sunt mişcările corpului, braţelor, picioarelor, capului… totul într-o armonie desăvârşită. O frumuseţe rafinată şi sălbatecă, în acelaşi timp. O frumuseţe ce nu are nicio legătură cu conceptul modern de frumuseţe banală cu care suntem sufocaţi zilnic. O frumuseţe liberă, adevărat, supusă unor reguli dar în permanentă mişcare şi schimbare după talentul, simţirea şi posibilităţile tehnice ale artiştilor. Dacă costumele femeilor sunt spectaculoase, colorate, rochiile încărcate de volane roşii sau albe, uneori trenele lungi… bărbaţii apar îmbrăcaţi simplu şi sobri în costum negru/gri închis sau cămaşă cu vestă. Nu vă puteţi imagina ce efect are o simplă eşarfă discretă roşie sau neagră aruncata neglijent în jurul gâtului!

Úrsula López este un nume cunoscut pe plan internaţional. Dansul său este original, coregrafiile îi aparţin şi ele sunt un amestec de vechi şi nou într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Totul pentru emoţie, pentru expresie, pentru mesaj! Úrsula López lărgeşte limitele dansului căutând în mişcare noi şi noi forme de expresie. O ajută şi o inspiră partenerii de grup - în concertul pe care îl comentez dansatorul Christian Lozano, chitaristul Javier Patino, percuţionistul Raúl Domínguez şi cântăreţul Vicente Gelo. Un mic grup de mari artişti ce şi-au unit forţele pentru a ne spune poveşti de demult din Spania unui sud însorit, poveşti pe care le-am putea asculta/ vedea, la nesfârşit.