Oldenburg, 23 februarie 2013

Otello de G. Verdi în regia lui Niklaus Helbling se petrece într-o frizerie dintr-un mall părăginit, unde trupa de comando a eroului titular şi-a stabilit "cartierul general". Acostarea navei pe furtună din debutul operei e urmărită de către cei adăpostiţi acolo într-o presupusă (pentru public) înregistrare video tridimensională, de vreme ce toţi privesc prin ochelarii speciali de rigoare. Accesul în frizerie se face pe o scară din metal, cu multe trepte, mereu coborâtă şi urcată de Desdemona în pantofi cu tocuri foarte înalte. Doar în ultimul act, când coboară aducând o saltea pe care-şi va face culcuşul, e desculţă. În oglinzile frizeriei se răsfrâng imagini deformate ale protagoniştilor, dar mai apar şi năluciri demonice, pe măsură ce mintea lui Otello se tulbură. În finalul actului al III-lea demonii pătrund chiar pe scenă, în carne şi oase, pentru a-l hărţui. Iago îi inoculează lui Otello otrava geloziei în timp ce un bărbier îşi plimbă briciul pe lângă beregata acestuia, anticipând oarecum deznodământul. Căci Otello îşi va curma viaţa tăindu-şi gâtul cu un brici, după ce o omoară pe Desdemona ţinându-i capul în apa din chiuvetă. Desigur, îţi ia ceva timp până te lămureşti cu toate acestea şi până le accepţi, dacă reuşeşti. Cât despre evoluţia scenică, aportul actoricesc al corului a fost insignifiant, dar personajele principale au avut gesturi şi reacţii fireşti, convingătoare, soliştii răspunzând cu dăruire ideilor regizorale.

Discursul muzical a decurs şi el în bune condiţii, sub bagheta dirijorului Roger Epple. Desincronizările, mai frecvente la început, aproape au dispărut pe parcurs, orchestra a redat partitura cu acurateţe, corul a avut vigoare şi strălucire. În rolul titular l-am urmărit pe tenorul mexican Luis Chapa; o voce comună, cu un vibrato cam larg, dar condusă cu multă siguranţă, un interpret cu fizicul şi temperamentul adecvate rolului. Compatriotul său, baritonul Juan Orozco a parcurs rolul Iago mult mai modest, în toate privinţele.

În Desdemona am regăsit-o pe soprana româno-chineză Angela Bic. Vocea consistentă şi catifelată, ştiinţa cântului în legato, frazarea nuanţată, talentul actoricesc şi o cuceritoare sinceritate a expresiei o fac foarte potrivită pentru acest rol pe care a reuşit să-l redea fără dificultate, chiar şi-n momentele solicitante, de mare intensitate dramatică. Ea a ridicat considerabil nivelul artistic al spectacolului oferind o satisfacţie sonoră aparte şi impresionând până la lacrimi. Publicul care a umplut sala Operei din Oldenburg - cum am aflat că se întâmplă de regulă la spectacole - şi-a arătat aprecierea pe măsură.