Saxofonistul Nicolas Simion şi formaţia sa au susţinut recent un recital în cadrul Festivalului de Jazz de la Londra. Despre recital, dar şi despre Nicolas Simion Group am primit un reportaj de la corespondentul nostru la Londra, Dan Vasiliu:

Pe primul îl cheamă Martin - nebărbierit şi cu fes albastru pe cap, pare genul pe care nu ţi l-ai dori să-l întâlneşti noaptea pe stradă; asta până când începe să cânte la acordeon. Lângă el e Angus - are părul aranjat în şuviţe rasta, poartă pe cap o pălărie neagră cu boruri late şi ciocate albe; cu chitara în mână pare a fi o combinaţie între Bob Marley, Michael Jackson şi Jimmy Hendrix, doar ritmurile sunt altele. Ceva mai încolo, într-un colţ de scenă, Benjamin îţi lasă impresia unui gangster din filmele americane - cu părul dat pe spate şi cu pomeţi proeminenţi, pare că ar vrea să bată, şi să bată, şi iar să bată… Cei trei nu sunt singuri. Din picioare îi urmăreşte aprobator un domn înalt, îmbrăcat complet în negru. Chiar dacă are părul alb, debordează de energie şi vrea să-ţi arate acest lucru. Între ei, îşi umezeşte muştiucul ca şi cum ar gusta dintr-o îngheţată, şi apoi suflă în saxofon de-ţi dă impresia că-i va plesni vena de lângă tâmpla dreaptă. El este Nicolas Simion, iar împreună sunt un cvartet care a adus la Londra sunetul Transilvaniei.

«Muzica noastră populară este foarte ritmică, foarte melodică, şi are ceva… un element de dans în ea. Deci, acele melodii vesele sau triste au ceva care te pune în mişcare. Cei care n-au vizitat România sau Transilvania, ştiu locurile doar din filme, din cărţi, din auzite şi, prin muzica pe care o facem, încercăm să dăm o imagine pozitivă, în primul rând, şi să-i atragem cumva.»

Nu este însă pentru prima oară când ritmurile transilvănene se aud la Londra. Acum doi anii, Nicolas Simion a făcut audienţa să încingă hore. Acum, efectul probabil că ar fi fost acelaşi dacă atmosfera Festivalului de Jazz nu ar fi indus o stare ceva mai sobră, şi asta chiar dacă formaţia este schimbată în întregime.

Aveţi o trupă multinaţională. Cum reuşiţi să-i convingeţi să intre în spiritul acesta transilvănean pe colegii dumneavoastră de formaţie?

«Bine. Uneori funcţionează, alteori mai puţin. Secretul e că muzica îi uneşte. Nu-ţi trebuie foarte mult timp ca să îi convingi pe oameni din punct de vedere muzical şi să simtă să vină cu ceva propriu, cu ceva personal.»

Când compuneţi aceste ritmuri transilvănene, aveţi ceva în minte; vă gândiţi la o întâmplare anume, la o regiune anume, la o persoană anume?

«Da şi nu. Sunt piese pe care le-am aranjat şi păstrez melodia originală. Sunt piese în care iau numai ritmuri şi compun o piesă în stil folcloric, sau sunt piese abstracte, care automat au aşa un mic touch al muzicii populare. Crescând cu muzica populară de mic, cumva e în mine, în sânge. Ea trăieşte în mine, eu nu pot să scriu altfel. Oricât aş vrea să scriu eu de abstract şi să fac un jazz tradiţional, până la urmă se simte muzica românească.»