Aşteptată cu nerăbdare, deschiderea stagiunii la Opera din Timişoara a constituit, cu adevărat, un eveniment, atât prin readucerea în repertoriu a îndrăgitului Faust de Gounod, într-o montare "grad opera", cât şi prin distribuţia ce cuprindea "capete de afiş" precum basul Roberto Scandiuzzi sau soprana Nicoleta Ardelean, alături de un tânăr tenor - Like Xing - apreciat recent şi la Concursul "Opealia-Domingo", dar binecunosut publicului timişorean din spectacole anterioare.

La conferinţa de presă am aflat că partitura se prezintă integral, fără "tăieturile" tradiţionale, că regizorul şi scenograful Mario de Carlo - italian care a semnat deja câteva producţii de mare succes în acel teatru - a dorit să creeze atmosfera gândită şi Goethe şi Gounod pe coordonate cumva universal valabile, aşa cum şi coregraful Răzvan Mazilu a conceput Noaptea Valpurgiei ca o "nebunie" a celor de atunci şi de acum, dar şi că dirijorul David Crescenzi aborda pentru prima oară partitura, asemeni sopranei Nicoleta Ardelean, în timp ce Roberto Scandiuzzi preciza că revine cu mare plăcere în teatrul unde, cu prilejul evoluţiei sale din trecuta stagiune în Attila (în concert) a descoperit un mod de lucru şi o atmosferă "ca în occident", seriozitate, profesionalism şi calitate la nivelul marilor scene pe care a cântat, de-a lungul vremii, şi alături de tenorul Corneliu Murgu, managerul Operei, ceea ce (şi) pentru renumitul solist constituie şi o plăcere şi o garanţie a unei producţii de valoare.

Biletele s-au vândut cu două săptămâni înainte, cererea fiind, în continuare, enormă, o sală arhiplină aplaudând entuziast o reprezentaţie de anvergură, concepută pe coordonate clasice dar cu elemente de noutate, completând decorurile cu proiecţii perfect integrate - logic şi imagistic - fiecărui tablou în parte (prima apariţie a Margaretei, citind în grădină, apoi vinul "curgând" de "undeva" pentru a fi oferit celor de la chermeză, jocurile de forme şi culori ce preced desfăşurările din Valpurgia etc.); interesant este şi faptul că un imens "glob pământesc", aflat iniţial în camera bătrânului savant, devine spre final "închisoarea" Margaretei, pentru ca pe ultimele acorduri, să-l regăsim din nou în camera din Prolog, Faust redevenind bătrân, închizând astfel "cercul" cu multiple semnificaţii. Deloc întâmplător, o balustradă în forma unei mâini cu degetele crispate, parcă într-un gest de posesie-constrângere implacabilă, se regăseşte deopotrivă în camera lui Faust şi în faţa casei Margaretei, iar costumele sunt de Ev Mediu dar cu trimiteri la portul olandez (chermeza sugerând un celebru tablou de Breugel, care de altfel guvernează scena în fundal) sau poate la cel al soldaţilor spanioli, Mefisto apare iniţial în alb, ceea ce poate fi surprinzător, apoi în negru sau în roşu, Faust şi Margareta de asemenea în alb sau negru, în tabloul coregrafic apărând şi personaje mitologice sau din antichitate bine ştiute, dar şi soldaţi sau apariţii "de cabaret", toate extrem de elegante şi sugestive, însă fără ostentaţie. Luminile contribuie de asemenea la împlinirea unor momente de mare încărcătură emoţională şi dramatică, iar "vietăţile" ce se târăsc mai tot timpul în preajma lui Mefisto sunt deosebit de expresive, implicându-se chiar în acţiune, pentru că, spre exemplu, în "scena bisericii", Margareta ţine în braţe un copil (înfăşurat în roşu-negru), pe care acele "jivine" îl smulg din braţele ei, în dezbracă şi… dispar cu el, efectul fiind de mare impact.

Pe de altă parte, Mefisto nu are nimic malefic, ba chiar, exceptând câteva secvenţe, este relaxat, amuzat, amabil şi zâmbitor, iar duelul dintre Faust şi Valentin nu are loc în realitate, ci Mefisto le conduce gesturile de înfruntare (fără spadă), ca într-o vrajă ce determină uciderea oşteanului.

În rest, eroii evoluează aşa cum îi ştim, iar în acea seară au beneficiat de interpreţi pe măsură, Like King surprinzând extrem de plăcut prin glasul cald, penetrant, generos, cu acut strălucitor şi frază condusă cu rafinament, tânărul solist căpătând acum şi dezinvoltura necesară, aducând şi o anume inocenţă ce susţine foarte bine ideea regizorală, Roberto Scandiuzzi demonstrând încă o dată că este un atent cunoscător al stilului muzicii franceze, mizând mult pe inflexiuni şi accente expresive, nu pe forţă, construindu-şi cu inteligenţă demersul artistic în maniera mai curând insinuantă decât dominatoare, în timp ce Nicoleta Ardelean a întruchipat o eroină credibilă, nu foarte implicată ca joc şi atitudine scenică, dar cântând îngrijit, sensibil, deşi glasul nu mai are "caratele" de altădată; Dan Patacă a fost un Valentin convingător, Gabriela Varvari (Siebel) a creionat un adolescent simpatic, cu un cânt pe măsură, Ramona Zaharia s-a remarcat prin glasul frumos şi personalitatea pregnantă fie şi în Martha, iar Mihai Sâmbotean a etalat o voce amplă în Wagner.

Balerinii au avut intervenţii plastice şi (din nou) de efect, cu mişcări lascive sau gesturi frânte, cu graţie sau explodând temperamental, Răzvan Mazilu adaptându-şi conceptul posibilităţilor ansamblului, corul (pregătit de Laura Mare) a demonstrat că poate să cânte excelent şi în nuanţe estompate, aspect poate surprinzător la chermeză (când de obicei totul este în forte) dar bine gândit, "corul soldaţilor" stârnind, firesc, ovaţii prelungi, iar orchestra a creat pagini superbe, cu o paletă expresivă adesea impresionantă, dirijorul David Crescenzi reuşind să conducă nu doar cu siguranţă (şi… fără decalaje!) cele peste 3 ore de muzică, ci şi perfect în spiritul muzicii romantice franceze, solo-urile instrumentale fiind, la rândul lor, impecabile.

O seară cuceritoare, în realizarea căreia s-au implicat absolut toţi angajaţii, de la director la ansamblu, solişti sau tehnicieni, un public încântat, cu mulţi spectatori străini şi comentatori sosiţi special de peste hotare, în deschiderea unei stagiuni care va sta sub semnul aniversării celor 65 de ani de existenţă a Operei din Timişoara, anunţându-se, până în octombrie 2013, multe alte repere de certă atractivitate şi, firesc, de mare valoare artistică, prin care directorul Corneliu Murgu doreşte şi să aducă ceva nou, deosebit, şi să onoreze tradiţia unui teatru liric situat, de mulţi ani, în fruntea celor din ţară, ceea ce se confirmă din plin cu fiecare nouă producţie prezentată la sediu sau "în deplasare".