Tannhäuser

Dacă şansa unei a doua vizionări m-a ajutat enorm să mă apropii şi să apreciez acum just spectacolele văzute şi despre care aveam păreri nu tocmai bune - am vorbit deja despre Tristan-ul regizorului Christoph Marthaler-, prima întâlnire cu Tannhäuser-ul imaginat de Sebastian Baumgarten m-a inhibat şi… asurzit total. Permanent derutată de scenă, pot recunoaşte trist că nu am auzit aproape nimic din versiunea muzicală semnată Christian Thielemann, Torsten Kerl - Tristan, Camilla Nylund - Elisabeth, Michael Nagy - Wolfram von Eschenbach, Michelle Breed - Venus…care, cu siguranţă, a fost foarte frumoasă date fiind calitatea şi renumele interpreţilor.

Decorul spectacolului pe care l-am văzut în această vară la Bayreuth este o instalaţie concepută de Joep van Lieshout şi intitulată Tehnokrat care asigură producţia elementelor absolut necesare vieţii fiinţei umane. O imensă maşinărie albastră produce biogaz adică energie, din reciclarea tuturor resturilor, chiar şi a corpurilor umane - Elisabeth va muri reciclându-se pe sine însăşi atunci când intră de bună voie în această instalaţie. Cu ajutorul energiei obţinute se pregăteşte mâncarea care se distribuie porţionat printr-o maşinărie verde. Tot cu ajutorul biogazului se distilează şi alcoolul (maşinăria roşie) care, alături de sexul în exces, domină viaţa oamenilor. Decorul se completează cu rezervoare de apă, paturi, mese de lucru şi câteva mici aparate diverse. Venusberg este integrat în subsolul clădirii cu care alcătuieşte un tot. Este o lume în miniatură, o propunere de posibil model de viaţă în care omul este sclavul poftelor trupeşti de care cu greu poate scăpa. În primul act, în timpul celebrului dialog dintre Venus şi Tannhäuser prin care acesta din urmă cere imperios să fie lăsat să plece şi să se reîntoarcă în lumea din care a venit, patru balerini în costume de… spermatozoizi se aruncă aspra lui încercând să-l silească, prin forţă chiar, să rămână. Aceiaşi patru spermatozoizi vor reveni pe scenă în ultimul act, atunci când, disperat şi blestemat pe veci, Tannhäuser se gândeşte să revină în Venusberg şi să se abandoneze din nou plăcerii. Mai explicit decât atât, pentru intenţiile regizorului nu cred că se poate.

Dimensiunile scenei sunt imense, cu două pasarele ameţitor de înalte. S-a renunţat la cortină şi în timpul pauzelor lungi de o oră, zeci de figuranţi îşi găsesc de lucru printre maşinăriile colorate. Mişcarea viermuieşte obositor pe tot parcursul celor trei acte şi proiecţii aproape non-stop care prezintă fie ciudate activităţi celulare ca de exemplu fecundarea, fie o imagine supradimensionată a unei sugestii de Madonă cu sânii goi, derutează şi îngreunează până la anulare accesul la muzică.

Nu cred că cineva şi-a imaginat până acum o Venus… însărcinată. Regizorul îşi argumentează viziunea cu afirmaţia că un copil este şi el un rezultat al iubirii. Se afirmă - şi Wagner cunoştea foarte bine acest detaliu - că Luceafărul (Abendstern) este de fapt planeta Venus. Regizorul foloseşte această informaţie şi o aduce pe Venus pe scenă şi în actul final, iar celebra arie a baritonului îi este cu totul şi evident dedicată.

Copilul se va naşte în ultimele acorduri ale operei aducând viaţa lui în locul celor pierdute prin moartea Elisabethei şi a lui Tannhäuser. Despre cum va fi această viaţă nu ni se mai spune nimic. În teorie, viziunea regizorului ar avea poate coerenţă, în realitate însă, spectacolul cu Tannhäuser a fost singurul care mi-a lăsat un gust amar care, sunt sigură, ar persista şi la o a doua audiţie/ vizionare. Dar, poate că atunci aş avea înţelepciunea să închid ochii şi să ascult.