Atmosfera din 16 octombrie 2008 de la Ateneu m-a trimis cu gândul la zilele de Festival "Enescu", momente în care sala geme de atâţia auditori entuziasmaţi să-i asculte pe acei mari artişti ai momentului, de ale căror interpretări se pot bucura, altminteri, doar prin intermediul înregistrărilor. De data aceasta a fost vorba despre un concert de stagiune la Filarmonica bucureşteană, iar evenimentul care a făcut din nou sala Ateneului neîncăpătoare a fost prezenţa pe scenă a dirijorului Lawrence Foster.

Sunt, de asemenea, convinsă că şi programul a reprezentat un punct de atracţie, pentru că el a propus o primă parte sumbră, tenebroasă, prin interpretarea Concertului nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Dmitri Şostakovici, contrabalansată apoi de patru dintre cele mai cunoscute şi iubite lucrări ale lui Maurice Ravel - Rapsodia spaniolă, Pavana pentru o infantă defunctă, Alborada del gracioso şi Boleroul.

De ce m-am dus la concert
Personal, nu atât opusurile raveliene m-au atras, cât mai ales primul concert pentru vioară de Şostakovici, a cărui prezenţă pe afişele filarmonicilor din ţară este rară. Iar acest lucru nu e întâmplător, deoarece puţini sunt instrumentiştii care se încumetă să studieze această deosebit de solicitantă şi dificilă partitură (o adevărată simfonie concertantă!), şi încă şi mai puţini cei care reuşesc performanţa de a o interpreta convingător. Violonistul Remus Azoiţei, în versiunea solistică a căruia am ascultat concertul seara trecută, dispune, cu siguranţă, de mijloacele tehnice necesare abordării concertului de Şostakovici. Totuşi, într-o epocă în care nu ducem lipsă de instrumentişi virtuozi, impecabili ca resurse tehnice, apreciem, poate mai mult ca niciodată, viziunea. Modul în care muzicianul înţelege lucrarea, unghiul din care alege să se apropie de ea, iată ceea ce face deosebirea între executant şi artist. Remus Azoiţei s-a străduit şi reuşit, în mare măsură, să cânte curat şi corect...

Ce a fost cel mai bine
Şi, dacă în interpretarea concertului de Şostakovici s-au ivit decalaje între solist şi orchestră şi destule imprecizii în atacuri din partea întregii orchestre, partea a doua a serii a fost un răsfăţ total pentru public, căruia i s-a tăiat respiraţia în faţa minunatei interpretări a celor patru creaţii raveliene. Lawrence Foster, este, într-adevăr, un maestru! Grija pentru detaliu, precizia, claritatea planurilor sonore, frazările subtile, de bun gust şi nuanţele rafinate au fost o constantă în interpretarea celor patru lucrări. Sigur că instrumentiştii Filarmonicii bucureştene reprezintă o elită, însă a trecut ceva timp de când un dirijor le-a exploatat atât de mult resursele muzicale. Am părăsit sala Ateneului fredonînd obsedanta temă a Boleroului, iar primele trei expuneri ale ei, de către Ion Bogdan Ştefănescu la flaut, Emil Vişenescu la clarinet şi Laurenţiu Darie la fagot încă imi sună în urechi...