În luna ianuarie 2024 a fost redescoperită la Dorohoi o scrisoare inedită a lui Romeo Drăghici, executor testamentar al lui Enescu și primul director al muzeului național ce poartă numele marelui compozitor. Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române și conducătorul proiectului „Sonotheism: Religion in Enescu”, cel care a participat la recuperarea și descifrarea scrisorii, a stat de vorbă cu colega noastră, Ariadna Ene-Iliescu:

Ce însemnătate are documentul proaspăt scos la lumină în cadrul cercetărilor privind manuscrisele lui Enescu?

Mulțumesc pentru invitație și pentru întrebare. Într-adevăr, păstrată la muzeul memorial Enescu din Dorohoi, această scrisoare din 1980 a agentului de Securitate, fondator al Muzeului Enescu în 1958, Romeo Drăghici, atestă practic modul în care dispunea de fragmente din patrimoniul Enescu, donat, atât de el, cât și de soția sa, statului român, în vederea acestui muzeu Enescu, precum și încrengătura politico-socială în care vindea astfel de manuscrise, materiale, documente, care făceau parte din integritatea moștenirii Enescu destinată publicului general, național și internațional. Este un document care constituie un flagrant istoric, la aproape jumătate de secol, scris pe un ton extraordinar de dur față de un muzeograf de la Dorohoi, document păstrat, dar nedescifrat anterior, de muzeografa Lidia Alexie de la muzeul din Dorohoi. Astfel, ceea ce demonstrasem indirect în 2021-2022, cu privire la documente Enescu furate și vândute în licitații, care aveau ștampilele „Colecția”, respectiv „Donația Romeo Drăghici” sunt fapte atestate de acesta din urmă.

S-ar putea spune, așadar, că acum există dovezi incontestabile înspre a-l acuza pe Romeo Drăghici?

Dovezi incontestabile au existat și înainte, ele nu fost de altfel contestate, a trebuit să formulez probe implacabile noi într-o suită de articole în 2021-2022, identificând faptul că ceea ce se vindea prin casele de licitații aparținuse lui Enescu și fusese sustras de Drăghici. Dar deja în 2010 și 2011, doamna muzicolog și muzician Ioana Voicu-Arnăuțoiu stabilea, pe baza dosarelor de la CNSAS, că în ianuarie 1957, Romeo Drăghici era un agent al Securității și nu doar un colaborator și între timp, împreună cu doamna ministru consilier, Monica Joița, am putut consulta și pregăti pentru editare diferite dosare din arhivele diplomatice ale Ministerului de Afaceri Externe, care atestă contextul mai mult decât sulfuros al preluării în România a întregii arhive personale a muzicianului, atât din România, cât și locuința sa din Calea Victoriei 141, în spatele Muzeului „Enescu”, cât și de la Paris sau ulterior prin Maruca Cantacuzino din Elveția. Este vorba de nu mai puțin de 200 de kilograme de muzică. Așa cum știm sunt păstrate peste 6000 de pagini de muzică Enescu în arhiva sa, cea mai mare parte la Muzeul „Enescu”.

Încotro se îndreaptă, în perspectiva dumneavoastră, demersul de a pune în spațiul public toate manuscrisele enesciene?

Cred că îl pot cita pe el, în iunie 1946. O spune Enescu despre Enescu: „Se vor edita, în limita posibilităților, unele lucrări din copilărie și din anii de studiu, în ediții cât mai puțin costisitoare și număr redus cu titlu documentar”. Acest lucru abia a început să se facă. Maestrul Gabriel Bebeșelea este printre principalii, din întreaga istorie a studiului manuscriselor inedite ale lui Enescu, care a promovat astfel de lucrări, fie încheiate, fie foarte aproape de a fi fost încheiate, fie reelaborate de maeștri, precum maestrul Cornel Țăranu - în cazul oratoriului neterminat „Strigoii”, scris în 12 zile în toamna lui 1916. Studiul istoric al legatului enescian este iată relansat în profunzime, întrucât principalele lucruri care se știau sau care erau tacite, adoptate de toți, sunt de fapt în fața acestor inedite, neliniștitoare, mult mai fragile și largi arii din întreaga istorie a comunismului românesc, în anii '50-'60 și mai târziu. Cu privire la receptarea întregii muzici lăsate de Enescu, putem considera că intră într-o nouă perioadă. Mult urmează să fie făcut în această direcție pe urma principalilor muzicieni și muzicologi care au pus pietre de temelie pentru orice demers de acest tip, Pascal Bentoiu și Clemansa Liliana Firca.