Din nou la pupitrul dirijoral al orchestrei "Cameristi della Scala", dirijorul Wilson Hermanto a revenit la București cu două concerte la Ateneul Român, în 3 și 4 septembrie.

Sunteți la Ateneu aproape ca... acasă, căci ați mai fost aici, chiar cu acest ansamblu...

...era în 2019 și a fost într-adevăr o onoare atunci pentru noi solicitarea primită din partea lui Mihai Constantinescu de a interpreta marele Octet de George Enescu în versiunea pentru orchestră de coarde (și am apelat la varianta lui Lawrence Foster). Să cântăm această lucrare aici, cu acest colectiv al Orchestrei de Cameră de la Scala a fost ceva cu totul deosebit - o onoare pentru fiecare dintre noi. Am avut atunci ca solist tot pe Daniel Muller-Schott, care a cântat Concertul pentru violoncel în Do major de Haydn, iar în completarea programului am avut Serenada de Ceaikovski.

Apoi am fost invitat să dirijez de două ori în cadrul compeției de vioară, probabil ca un gest firesc, deoarece în cealaltă "etapă" a vieții mele am studiat vioara. A intervenit perioada cu pandemia așa că am revenit în 2021 și apoi în 2022, când am vorbit și despre posibilitatea de a veni cu orchestra; și iată că anul acesta am avut privilegiul de a fi pe afiș cu două programe, cu două concerte.

A selecta un program este desigur ceva foarte important, căci nu se pune doar problema de a alege niște piese dintr-un întreg univers al muzicii mari; am dorit să reflectăm atuurile orchestrei aducând totodată și o notă de varietate a programului. Am discutat despre mai multe variante, iar Simfonia a III-a de Mendelssohn a apărut o alegere firească: în opinia mea, este cea mai reușită dintre simfoniile lui Felix Mendelssohn - nu doar cea mai lungă (durează circa 40 de minute)! Stiu desigur că "Italiana" este cel mai des cântată dar "Scoțiana" mi se pare cu totul deosebită; este și foarte solicitantă pentru orchestră - nu doar din punct de vedere tehnic ci și în plan muzical și antrenamentul stagiunilor de operă ale membrilor ansamblului ajută, căci ei înțeleg foarte bine spiritul acestei muzici, dincolo de ceea ce este tipărit în partitură. Un alt aspect urmărit în realizarea programelor celor două seri a fost cel legat de lucrări muzicale mai rar cântate; așa am ajuns la Serenada nr.1 de Brahms, care este o pagină din tinerețea sa - de fapt cea mai lungă piesă simfonică scrisă de Johannes Brahms (mai amplă decât oricare dintre simfoniile sale) și merită o tălmăcire care să pună în valoare acest opus scris de un Brahms tânăr; nu este, desigur, cea mai matură lucrare a sa, dar aduce așa de multe idei care provin din tradiția lui Haydn, Mozart sau Beethoven iar orchestrația este foarte clasică!

Dar și foarte solicitantă pentru ansamblu!

Extrem de solicitantă: avem solo-urile de corn, de oboi, de flaut, de fagot sau de clarinet, scriitura delicată pentru instrumentele cu coarde, iar împreună în ansamblu este o partitură dificilă, cu multe nuanțe delicat de realizat, într-un cuvânt: este o provocare!

O serenadă scrisă într-o manieră evident simfonică, rafinamentul muzicii lui Gabriel Faure din Pelleas et Melisande și Concertul pentru pian nr.4 de Beethoven - autentice provocări în prima seară oferită de Cameristi della Scala...

...având și soliști grozavi aici; aveți un pianist minunat pe care l-am descoperit cu acest prilej și mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu el: Daniel Ciobanu, care este și o persoană deosebită! Este un talent minunat venit din România, un muzician foarte serios și pentru mine a fost o adevărată descoperire: a scris o cadenza cu totul deosebită pentru partea a 3-a a Concertului nr.4 de Beethoven, ceea ce mi se pare extraordinar. În opinia mea, acesta este cel mai "intim" dintre cele 5 concerte de Beethoven, iar mișcarea lentă aș compara-o cu o luptă între întuneric și lumină - "chiaroscuro" - sau ca o trimitere spre o gândire filozofică a grecilor. Iar în al doilea program, Daniel Muller-Schott se află din nou cu noi și prezintă faimoasele Variațiuni pe o temă roccoco de Ceaikovski, dar i-am sugerat să alăture și o piesă a foarte tânărului Richard Strauss: Romanța în Fa major - o lucrare aproape necunoscută, scrisă pentru același violoncelist pentru care Dvorak a realizat concertul său pentru acest instrument: Hanus Wihan, care era - probabil - cel mai bun violoncelist al vremii respective, în veacul al XIX-lea (era poate așa cum a fost considerat Rostropovici în secolul XX). În aceste pagini ale tânărului Richard Strauss regăsim parcă spiritul lui Mendelssohn, dar poți întâlni și unele elemente care te duc cu gândul la Richard Wagner (pe care Wagner parcă le-ar fi luat de acolo), dar și unele linii melodice pe care Richard Strauss le-a folosit mai târziu în operele sale (de exemplu, putem găsi aici deja unele elemente melodice utilizate în opera Cavalerul rozelor).

Și ultimul aspect pe care trebuie să îl amintesc - este datoria noastră, obligația noastră fiind aici și totodată mândria noastră de a avea șansa de a interpreta o piesă de George Enescu. În acest an, ni s-a oferit o scurtă piesă de George Enescu - Aria și Scherzino, pe care nu a terminat-o chiar Enescu, ci a fost finalizată și editată de maestrul Sherban Lupu, care a murit de curând, după cum am citit în presă... Cântând această lucrare, va fi un omagiu și pentru el, iar soliștii vor fi laureați ai ultimei ediții a Concursului Internațional "George Enescu": Ștefan Aprodu - premiul al II-lea la vioară

Pe care îl cunoșteați deja, ați cântat împreună în finală...

Da, a cântat Concertul de Brahms cu mine anul trecut și George Todică, laureat cu Premiul al II-lea la competiția de pian. Nu este o piesă lungă, dar le oferă și lor ocazia de a cânta împreună cu orchestra Cameristi della Scala, în cadrul Festivalului Enescu. Și a cânta o piesă de Enescu aici este ceva foarte important!

Foarte, foarte pe scurt: cum ați defini Cameristi della Scala?

Ca o orchestră de cameră: desigur că arta de a cânta presupune întotdeauna să îi asculți pe ceilalți! Chiar și în orchestrele mari este de fapt același lucru. Dar în orchestrele de cameră - în mod special - există și mai mult acest sentiment al muzicii de cameră. Rolul meu aici este: "Primus inter pares". Firesc, ca dirijor, trebuie să oferi impulsul unor idei, dar această orchestră cântă cu adevărat ca și cum ar face muzică de cameră. Și în acest spirit, așa cum spunea Nikolaus Hanoncourt, aici avem "școala de a asculta"... și doar de aceea facem muzică! Ne ascultăm unii pe alții - așa cum ar trebui să se întâmple și în orice societate: să ne ascultăm unii pe alții! Și probabil, dacă am reuși să aplicăm o asemenea filozofie în viața de zi cu zi, vom avea, sperăm, o lume mai bună! Eu cred asta.

Și mai sper că prin muzică omenirea poate învăța să fie mai sensibilă! Noi încercăm să ne adresăm publicului pentru ca el să ajungă - sperăm - să simtă ceea ce noi vrem să le spunem prin această muzică și, astfel, publicul nostru să poată influența alți membri ai societății... Acesta este mesajul nostru!