Ce se ascunde de fapt în spatele unei cariere de succes cum este cea a dirijorului Cristian Măcelaru?

Este o întrebare dificilă, deoarece nu știu exact ce pot spune din perspectiva mea; spun acest lucru ca să fie o încurajare pentru alții: faptul că munca este foarte importantă. Intensitatea cu care ne actualizăm potențialul este lucrul care face diferența cea mai mare într-o carieră. Este adevărat, talentul este important, dar talentul nu este totul. Talentul trebuie cultivat, trebuie crescut. Întotdeauna se spune acest lucru, trebuie să fii în momentul potrivit la locul potrivit. Eu cred că avem oportunități în viață cu care ne întâlnim în fiecare zi, iar întrebarea este dacă suntem noi pregătiți ca să întâlnim acele oportunități? Și de aceea, singurul lucru pe care putem să îl facem noi, ca oameni, este să ne pregătim fiecare "oportunitate" în fiecare zi. De aceea, munca, zic eu, este cea care face diferența cea mai mare într-o carieră.

Câteva oportunități care s-au ivit în cariera lui Cristian Măcelaru dintre acestea de care spuneați, care v-au ajutat într-o lansare, într-o ascensiune a carierei?

Descriu cariera de dirijor tinerilor dirijori cu care lucrez. Nu o descriu ca o ascensiune constantă, ci o descriu ca o serie multiplă de locuri de locuri în care ajungem, ca o scară, pe care, câteodată ajungem pe o treaptă care este foarte lungă și apoi, fără să ne așteptăm ajungem la treapta următoare, care s-ar putea să fie foarte scurtă, dar aceasta este o carieră de dirijor. Uitându-mă înapoi îmi dau seama că sunt momente care mi-au definit de fapt cariera: a întâlni orchestra din Philadelphia pentru prima dată a fost un astfel de punct, a întâlni orchestra din Chicago pentru prima dată a fost un astfel de punct, a mă urca pe podium în fața orchestrei Concertgebouw din Amsterdam a fost un astfel de punct, iar în aceste momente, este adevărat, a trebuit să fiu pregătit ca să pot beneficia de aceste oportunități, dar aceste lucruri s-au întâmplat nu numai din cauză că am avut noroc, ci s-au întâmplat din cauză că au fost alți oameni care au observat, fără să știu eu că ei se uită, au observat că eram pregătit să fiu acolo.

Deci consecvența este necesară.

Consecvența este foarte importantă, sigur, mai ales în muzică. Este atât de neclar, cine se uită și vede lucrul pe care îl facem în fiecare zi, dar... cineva se uită. Sunt oameni care se uită și caută să găsească: a, cine este dirijorul care poate să se urce pe podium în fața orchestrei din Londra sau din Paris sau din Berlin? Și de aceea trebuie să avem această seriozitate a muncii pe care o depunem, în fiecare zi este important. Nu există un minut care nu este important pentru un dirijor!

Și probabil și repertoriul său, nu?

Da, repertoriul ține foarte mult de identitatea dirijorului, pentru că un repertoriu bogat dă o identitate matură. De fiecare dată când a trebuit să preiau un concert în ultimul minut a fost cu un repertoriu care nu era un repertoriu standard. De fiecare dată. Și în Chicago, prima dată când am preluat de la Pierre Boulez, când am avut aproape 36 de ore înainte de prima repetiție a fost cu un repertoriu inedit și a trebuit să dirijez Jeux de Debussy, Chant du rossignol de Stravinski, Concertul nr. 2 de Bartok pentru pian și a trebuit să dirijez Divertismentul pentru orchestră de coarde de Bartok, deci un program care nu este un program standard, dar fusesem pregătit, pentru că întotdeauna m-a fascinat cunoașterea de repertoriu. Este lucrul care mă ține în viață, pur și simplu. Iubesc atât de mult să cunosc cât mai mult repertoriu, este ceea ce mă satisface cel mai mult și atunci când a venit această întrebare poți dirija acest concert? am spus da, fără să mă gândesc, pentru că deja cunoșteam aceste compoziții.

Cum ați trecut de la vioară la dirijat?

Pentru mine a fost un lucru foarte simplu, deoarece cântând la vioară, fiind concertmaestru deja aveam o poziție de leadership în ansamblu, în care era un lucru natural și țin minte că de câteva ori a trebuit să mă urc pe podium, deoarece dirijorul vroia să asculte din sală cum sună orchestra și de fiecare dată veneau muzicieni din orchestră și îmi spuneau tu ești mai bun ca dirijorul. Ziceau ar trebui să te faci dirijor. Chiar și la vârsta de 18, 19 ani, când făceam acest lucru; și atunci, frumusețea a ce înseamnă să fii în fața unor orchestre am descoperit-o așa și m-a încurajat foarte mult pe mine să iau bagheta în mână - a fost un lucru natural.

Ați crescut cu muzică. De fapt, când v-ați întâlnit prima dată cu muzica, țineți minte?

Nu, pentru că era înainte să mă fi născut, deoarece familia mea este toată în muzică, părinții, frații, surorile. Eu fiind cel mai mic din cei 10 copii, deci când m-am născut eram înconjurat de muzică non-stop. Chiar vorbeam cu marea violonistă Julia Fischer de acest lucru, deoarece ea îmi spunea că avea cinci ani când a cântat pentru prima dată muzică de cameră și profesoara a venit și i-a scris ceva în partitură și ea i-a spus: Doamna profesoară, îmi pare rău, dar eu nu citesc litere, citesc numai note. Exact așa a fost și la mine, pentru că înainte să învăț alfabetul deja știam să citesc și solfegiul și să scriu note, pentru că era un lucru atât de normal și de natural la noi în familie și atunci muzica, într-adevăr, a fost prima limbă pe care am cunoscut-o.

Mai sunt și alți muzicieni profesioniști în familia dumneavoastră?

Sigur. Am două surori care sunt în Timișoara, la Filarmonica Banatul. Am o soră care este în Barcelona la filarmonică. Este generația din spatele lor care vine, copiii fraților și surorilor mele care toți sunt la liceul de muzică, toți învață muzica la Conservator și care vor continua în muzică.

În curând puteți face o orchestră de cameră cu membrii familiei!

Este în plan acest lucru. De fapt, noi când ne întâlnim, întotdeauna cântăm împreună. Bine, nu cântăm pentru un public pe scenă, cântăm pentru noi și ce este frumos, ce este interesant, mulți dintre noi și compun și atunci scriem lucruri unul pentru celălalt. Este o viață plină de muzică.