În 12 februarie, pe scena Sălii Radio, violonistul Valentin Șerban și pianista Daria Tudor vor susține un recital sub egida proiectului „Moștenitorii României Muzicale”. Biletele pentru recitalul intitulat Violin in love au fost puse în vânzare deja, fiind primul eveniment organizat de Radio România Muzical și Rotary Club Pipera în colaborare cu Artexim.

După câștigarea premiului I la Concursul „Enescu” ai continuat să evoluezi în recitaluri camerale, dincolo de activitatea solistică, există ceva ce te atrage în continuare în zona camerală?

În primul rând pe mine mă atrage diversitatea. Îmi place să cânt și în orchestră, îmi place să cânt solo cu orchestra și îmi place foarte mult partea camerală, că e trio sau cvartet sau duo. Cred că se completează toate. În momentul în care faci doar o parte, probabil că ești mai limitat, cel puțin așa consider eu și atunci da, vreau să fac cât mai multă muzică camerală. Sigur, necesită alte atitudini, cântatul solo este un cântat să zic așa, egoist, dar necesar. Ești în față, trebuie să fii impunător, însă cântatul cameral este 100% de colaborare, este cu totul diferit, este un tot, nu este doar unul. La fel și cântatul în orchestră, trebuie să te mulezi pe o întreagă partidă de vioară sau pe întreaga orchestră, în orice context. Deci, da, se completează, fiind foarte diferite și lărgesc cu siguranță orizontul oricărui muzician care le practică.

Aș vrea să știu, din experiența ta, există diferențe în public? Există un public pentru recitaluri camerale, există un public care vine doar la concerte?

Din păcate ce am observat, în România nu există o tradiție a muzicii camerale. Nu există foarte multe stagiuni și cred că nici un public format special pentru asta. Ceea ce este un mare minus și sper să se schimbe, aceste recitaluri de la radio sunt extrem de importante pentru direcția aceasta.

Există totuși un interes al muzicienilor în acest sens, cu oferta ar putea să crească și cererea, presupunem.

Sigur. De multe ori există mentalitatea, „nu putem să facem asta că nu se cere”, dar cred că este un schimb. Cred că oferi și atunci cererea crește încet, chiar dacă poate fi, sigur mai complicat la început, dar cred că trebuie presat în direcția asta. După părerea mea, muzica este cea mai înaltă, ca nivel spiritual, de sensibilitate și de inspirație, cred că până la urmă muzica de cameră este. Cred că poate fi cea mai solicitantă. Cel puțin eu așa am descoperit și mă împlinește cel mai mult colaborarea aceasta în doi, trei sau până la formație de orchestră de cameră. În momentul în care sunt mai mulți oameni care creează muzica, există mai multe posibilități. Un concert solo, indiferent de instrument, este vorba de un muzician principal și de o orchestră care acompaniază. Este oarecum limitată în felul acesta, dar într-un duo sau un trio sau un cvartet. Toți muzicienii sunt în aceeași măsură implicați și în momentul acela posibilitățile sunt mărite de exprimare, există mai mulți participanți.

Și pentru că vorbeam puțin mai devreme de public, aș vrea să știu, cum consideri că am putea atrage tinerii în zona muzicii clasice?

Aceasta este o întrebare pe care cred că toți muzicienii ne-o punem, pentru că ne luptăm cu asta. Vrem să atragem un public mai tânăr, să creăm un public pentru viitor. Nu știu soluția. Dacă s-ar ști o soluție, probabil că situația ar fi alta, dar cred că există unele formalități care împiedică apropierea de publicul tânăr. De aceea, adesea sunt soliști care vin cu cămăși colorate pe scenă sau care nu mai vin în frac ca în anii '50, cu papion, cu frac, cu smoching. Încearcă să se apropie de un tineret care poate este libertin, care poate se ferește de aceste formalități, văzute cam învechite de multe ori, după părerea mea au farmecul lor, dar cred că poate fi o direcție: apropierea prin simplitate, prin scoaterea unor tipare.