Am profitat de ocazia acestui interviu cu Alexandru Tomescu pentru a încerca să pătrundem în mintea lui și a afla detalii despre pasiunile sale extramuzicale, despre viața de zi cu zi, despre cei care l-au inspirat de-a lungul timpului... și nu numai.

Alexandru, aș vrea să te întreb în primul rând cum se desfășoară o zi obișnuită din viața ta și apoi una în care ai concert? Ai un program riguros, anumite tabieturi?

Aș spune că în viața unui artist, a unui interpret, nu există zile obișnuite. Asta mă și atrage în acest domeniu, nu este un program fix de lucru. Asta înseamnă pe de-o parte că într-adevăr poți să-ți repartizezi timpul de studiu așa cum poți mai bine în cursul unei zile, dar în același timp înseamnă că munca nu se termină niciodată, nici dacă e duminică, nici dacă e sărbătoare națională, nici dacă e vacanță ș.a.m.d. Și într-adevăr, în ultimii 10-15 ani aș putea spune că această fluiditate a vieții de concert a ajuns să facă parte din ritmul meu obișnuit de existență. Asta nu înseamnă, pe de altă parte, că nu mă simt confortabil și în zilele în care nu am concerte, dar chiar și atunci se adună o mulțime de lucruri de rezolvat. Pe parte profesională predau, am studenți acum la Timișoara, la Universitatea de Vest. Anul universitar precedent am predat la două facultăți și aici la Universitatea Națională de Muzică din București și la Timișoara, deci nu aș putea spune că mă pliciseam vreo secundă.

Aveam și eu o întrebare legată de această nouă latură pe care ai adăugat-o în ultimii ani personalității tale, cea pedagogică. Este o menire importantă să împărtășești experiențe și cunoștințe cu muzicieni mai tineri aflați în căutarea drumului propriu și voiam să te întreb cum este pentru tine această experiență?

Nu mă consider neapărat profesor sau pedagog. Încerc să discut cu studenții mei ca de la un violonist la alt violonist, încerc să le spun cam tot ceea ce știu, tot ceea ce gândesc și provocarea este să ia ei înșiși decizii, să se gândească ei înșiși înainte de a cânta o piesă, o partitură, pentru că de multe ori avem un entuziasm: avem concertul cutare, hai să ne apucăm să cântăm, ne gândim după aceea. Ordinea ar trebui să fie exact inversă. Artistul trebuie să fie într-adevăr ca un fel de dramaturg, ca un fel de regizor care știe exact ce face cu toate energiile condensate acolo în partitură.

Atunci când îți reasculți o înregistrare live te gândești că ai fi făcut ceva altfel, că ai schimba ceva sau o privești ca pe un momente unic și irepetabil?

Se întâmplă câteodată să aud fără să știu înregistrări cu mine la Radio România Muzical și da, de multe ori mi se pare interesant ce aud acolo, chiar dacă nu sunt neapărat întotdeauna de acord cu tot ceea ce am făcut în trecut, mi se pare interesant și câteodată chiar sunt piese pe care nici nu le mai țin minte. APoi când aud că atunci le-am cântat chiar eu este o mare surpriză.

Cine sunt cei care te-au inspirat de-a lungul timpului? Presupun că discuția ar porni de la părinții tăi.

Da, mama mea a fost primul meu profesor de vioară după cei șapte ani de acasă, au fost aproape șapte de ani de vioară pe care i-am făcut împreună. Tatăl meu, pianistul Adrian Tomescu este cel care m-a însoțit foarte mulți ani în toate concertele, în toate turneele, toate călătoriile muzicale pe care le făceam. Maestrul Ștefan Gheorghiu este cel la clasa căruia am fost elev mai bine de un deceniu. A fost ca un al doilea părinte pentru mine, spiritual și muzical. Mulți alți profesori cu care am lucrat în cadrul unor masterclassuri, am studiat după aceea și în Statele Unite sau în Elveția. Am încercat însă să iau de la fiecare muzician, de la fiecare violonist cu care am lucrat, acele lucruri care am simțit că se potrivesc, au sens pentru mine din punct de vedere muzical. Au fost într-adevăr violoniști cu personalități foarte diferite și apoi a venit într-adevăr acel moment pe care îl tot indic, îl tot flutur pe sub nasul studenților, spun: vedeți că într-o bună zi o să vină un moment în care nu o să mai aveți nici un profesor. O să fiți voi singuri față în față cu o lucrare nouă, pe care nu o știți. Abia atunci se va vedea exact cam ce idei muzicale aveți cu adevărat, ce știți să faceți cu adevărat cu muzica. Vine un astfel de moment al adevărului, în care nu mai poți să ceri sfatul cuiva și atunci vezi exact ce știi.

Mergând spre o altă direcție, ce pasiuni extra muzicale are Alexandru Tomescu?

Pasiunea cea mai importantă este creșterea fetiței mele, Katerina, este o mare binecuvântare apărută în viața noastră. Deja are aproape opt ani de zile și orice părinte știe cât de provocator poate fi așa ceva. Iubesc foarte mult natura. Îmi place să fiu în aer liber cât mai mult, cât mai departe de oraș și de aceea de multe ori mă bucur să merg împreună cu fetița mea în tot felul de excursii. Visează să devină o cățărătoare, o alipinistă, să fie instructor de alpinism pentru copii în viitor și, în ultima perioadă, aproape tot timpul meu liber este canalizat spre un loc anume din Munții Bucegi, mai precis cabana Caraiman, o cabană emblematică, un adevărat simbol al alipinismului din România. Am făcut acest pas uriaș în necunoscut cumpărând-o anul trecut, știind că nu va fi absolut deloc ușor, condițiile sunt foarte grele acolo sus, iarna ține șase-șapte luni, furtunile - dacă e furtună, înseamnă vânturi de 150-200 km la oră - și cel mai apropiat adăpost uman este cam la 45 de minute de mers pe jos. Deci eu mă simt acolo cumva, aproape, ca în spațiul cosmic, când te duci pe Stața Spațială Internațională. Ai grijă să îți iei acolo în rucsacul tău de cosmonaut tot ce îți trebuie, dacă ai uitat ceva, asta este, dar este un loc plin de liniște, este un loc plin de frumusețe. Este greu de descris în cuvinte. Toți cei care au ajuns până acolo au simțit pe deplin lucrul acesta. Dincolo de proiectul acesta de a o reda circuitului turistic, lucru firesc, având în vedere scopul pentru care a fost ea construită, amplasarea ei, vreau să aibă și o dimensiune culturală, pentru că eu cred că muzica este la ea acasă oriunde este cineva dornic să o asculte.
De aceea concertul final al turneului Stradivarius a avut loc chiar acolo în fața cabanei, în aer liber. Am cântat cele șase Sonate pentru vioară și chitară ale lui Niccolo Paganini împreună cu chitaristul Dragoș Ilie, laureat al concursului Moștenitorii României Muzicale și este un lucru cu totul și cu totul deosebit să poți cânta acolo, suspendat între cer și pământ, între munți, între nori. A venit foarte multă lume pe platou, lucru care ne-a demonstrat că există un real potențial pentru a dezvolta evenimente mai de amploare acolo în zonă.

Ai spune că natura te inspiră și te motivează ca muzician?

Da, eu mă regăsesc, mult mai bine mi-aud glasul interior atunci când sunt în liniștea munților.