Le Monde caracteriza drept fascinant albumul său cu lucrări de George Enescu, apărut în 2017 iar în revista Pizzicato, Alain Steffen concluziona că este "un disc excelent, cu o interpretare superbă, care te face să îţi doreşti să asculţi şi mai mult Enescu". Pianista germană Sina Kloke şi-a descoperit pasiunea pentru George Enescu în Statele Unite ale Americii, întâmplător, ascultând o înregistrare a lui Dinu Lipatti cu Pavana din Suita a II-a. Publicul român o poate asculta în cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu" în două zile consecutive, în 18 septembrie, când va susţine un recital solo, şi în 19 septembrie, alături de violoncelistul Norbert Anger.

Sina Kloke, debutaţi pe scena Festivalului Internaţional "George Enescu". Vă amintiţi când v-a fost adresată invitaţia de a venit la Bucureşti şi ce aţi gândit atunci?

Îmi amintesc că am primit invitaţia de a participa la Festival la scurt timp după ce a apărut albumul meu cu lucrări de George Enescu. A beneficiat de destul de multă atenţie în mijloacele media şi o mostră de pe acest disc a ajuns şi pe biroul domnului Mihai Constantinescu. Aşa am luat legătura şi ne-am şi întâlnit când am venit la Bucureşti. Abia aştept să fac parte din actuala ediţie a festivalului.

Deci nu veniţi pentru prima dată în România…

Nu, am mai fost la Bucureşti în 2018, pentru a face, printre altele, o cercetare a manuscriselor Enescu, la biblioteca Muzeului "George Enescu", care înainte a fost atât de receptiv în a mă ajuta să fac rost de o parte dintre partiturile pieselor care figurează pe discul meu. Când am fost acolo chiar mi-au permis să cânt la pianul lui George Enescu. A fost o experienţă specială.

Chiar aşa, cum v-aţi simţit cântând la pianul "Ibach" al lui George Enescu?

Nu ştiu, a fost o nebunie, extrem de emoţionant să ştiu că el a stat în faţa acelui pian, că mâinile sale au atins acele clape. M-a ajutat, de asemenea, să înţeleg puţin mai bine percepţia pe care o avea despre sunetul pianului şi să înţeleg ce auzea el când se aşeza la pian. A fost emoţionant, pur şi simplu emoţionant pentru mine.

Ştim şi apreciem interesul şi pasiunea dumneavoastră pentru muzica lui Enescu. În 2017 aţi lansat un întreg album dedicat lui George Enescu, despre care aţi şi amintit deja. În cadrul recitalurilor pe care le susţineţi, obişnuiţi să includeţi, de asemenea, lucrări semnate de George Enescu. Cum şi când l-aţi descoperit pe compozitorul român?

S-a întâmplat, de fapt, când eram la New York. Mergeam pur şi simplu pe stradă şi ascultam postul de muzică clasică WQXR şi brusc a fost difuzată o piesă superbă pentru pian. Habar nu aveam ce era şi cine o scrisese iar la finalul ei au spus că este Pavana din Suita a II-a în re major pentru pian de George Enescu iar versiunea respectivă era cântată de Dinu Lipatti. Şi în clipa aceea m-am gândit: ok, trebuie să cânt muzica aceasta. Apoi am aflat mai multe despre Suită, despre Enescu, am încercat să fac rost de partitură şi acela a fost startul pentru tot.

Veţi susţine două recitaluri la Bucureşti, unul solo şi al doilea alături de violoncelistul Norbert Anger. Primul dintre acestea are loc în 18 septembrie, când veti interpreta lucrări de Janacek, Enescu, Brahms şi Debussy. Avem alăturaţi patru compozitori cu voci extrem de personale. Cum aţi alcătuit acest program? Cum aţi ales lucrările pe care urmează să le ascultăm?

Mi s-a părut foarte important să ofer un program complex, în care să figureze, alături de lucrări binecunoscute ale repertoriului romantic, şi opusuri mai puţin abordate. Punctul central al programului este, bineînţeles, Sonata a III-a pentru pian de George Enescu, care în sine a fost o adevărată descoperire pentru mine, pentru că este total diferită de lucrările prezente pe albumul meu, de exemplu. Şi pentru că seria în care este înscris recitalul se numeşte "Enescu şi contemporanii", mi s-a părut foarte util să arăt dimensiunea expresivă extinsă a contemporanilor săi. De exemplu, Enescu l-a întâlnit pe Brahms când era foarte tânăr. A şi spus că Brahms a fost "Dumnezeul pe care l-am adorat în tinereţe". Apoi este Janacek, un accent mai diferit în program, cu un limbaj foarte personal, imaginativ, expresiv, o personalitate foarte specială, uneori ciudată dar într-un fel înduioşător. Iar ultimul dar nu în cele din urmă, este Debussy şi cred că spiritul tuturor celor trei se regăseşte ca influenţă în Sonata a III-a de Enescu. Aşa cum aţi spus deja, avem patru compozitori cu voci foarte personale, aflaţi pe nivele diferite de recunoaştere, care chiar dacă s-au întâlnit şi au învăţat unii de la ceilalţi, şi-au dezvoltat propria personalitate componistică. Oamenii au tendinţa de a cataloga cu uşurinţă muzica lui Enescu, în mod special cei care nu o cunosc foarte bine încă, şi îi auzi cum exclamă că: "Aa, asta sună a Brahms, aici aduce cu Debussy, aici cu Ravel" dar, de fapt, fiecare dintre aceste nume are propriul limbaj şi nimeni nu a avut nevoie să împrumute de la celălalt.

Există conexiuni mai mult sau mai puţin vizibile între lucrările prezente în program? Ştiu că cel puţin trei dintre acestea au fost compuse în perioade destul de dificile pentru autorii lor. Există însă şi conexiuni stilistice între ele?

Enescu şi Debussy s-au cunoscut iar Enescu, aşa cum a declarat el însuşi, a fost influenţat de maniera componistică a autorului francez. Pe de altă parte, Enescu a folosit în creaţiile sale multe stiluri diferite şi desigur că există conexiuni stilistice în multe direcţii, ca să vă răspund la întrebare. Dacă ne concentrăm pe Enescu şi încercăm să aflăm care sunt aceste conexiuni în relaţia Janacek-Enescu, Brahms-Enescu şi Debussy-Enescu vom găsi amprente ale fiecăruia dintre aceştia în lucrările lui Enescu. Asta nu înseamnă că el i-ar fi copiat sau invers dar ce mi se pare important de menţionat este că Enescu nu s-a concentrat pe o singură direcţie stilistică. El însuşi a declarat că preferă o combinaţie conştientă de stiluri diferite, dorea să evite monotonia în această privinţă. Cred că acesta este cel mai important lucru care trebuie evidenţiat atunci când vorbim despre stilul lui Enescu.

În 19 septembrie cântaţi împreună cu Norbert Anger trei sonate pentru violoncel şi pian semnate de Debussy, Şostakovici şi Enescu. Care este povestea acestui recital? Cunoşteaţi deja aceste lucrări?

Şi acest al doilea recital se sprijină pe aceeaşi constantă, pe ideea expusă mai devreme. Punctul central al programului este Enescu şi nu, nu cunoşteam înainte aceste trei sonate pentru violoncel şi pian. Voi interpreta pentru prima dată a doua sonată pentru violoncel şi pian de Enescu. Cu Şostakovici, Sonata în re minor, aducem o altă voce, aproape politică, aş spune, unul dintre cele mai frumoase monumente din repertoriul pentru violoncel. Este destul de ancorată în tradiţia clasică şi romantică, o sinteză a influenţelor pe filiera Brahms dar şi din Debussy în prima mişcare, care are un spirit aproape brutal, sălbatic. Apoi urmează sensibilul Largo şi, în final, sarcastica mişcare ultimă. Îmi place foarte mult această lucrare. Mai avem în program sonata lui Debussy, cu o sensibilitate ce trimite la commedia dell `arte în variantă modernă, cu un umor astringent, aproape negru şi din nou, putem percepe foarte clar în ansamblul acestui program, modul în care compozitorii reuniţi se influenţează unii pe ceilalţi, fiecare având, evident, propria voce unică. Un lucru mai doresc să menţionez, apropos de poveştile din spatele programelor. Cred că în majoritatea cazurilor, dacă nu în toate, o lucrare muzicală ne atinge într-un mod foarte special, spontan, înainte de a o cunoaşte în profunzime, aşa cum s-a întâmplat atunci când l-am descoperit pe Enescu. Mereu spun, nu te gândi la nicio poveste ce ar putea fi asociată, fii doar totalmente dedicat lucrării pe care o interpretezi şi pur şi simplu interpreteaz-o.

Cât de importantă consideraţi că este contribuţia lui George Enescu în contextul muzicii secolului XX?

În muzica sa se simte foarte bine această sinteză între naţional şi universal, tehnici sonore europene combinate cu elemente din folclorul românesc. De exemplu, în lucrările timpurii auzi structuri formale şi polifonice specifice lucrărilor târzii ale lui Beethoven, întâlneşti monumentalitatea şi masivitatea structurilor lui Brahms, dramatismul lui Wagner, principiul dezvoltării tematice ciclice al lui Franck iar această asimilare a muzicii tradiţionale i-a permis să o recreeze dintr-o perspectivă contemporană şi universală, dintr-o perspectivă artistică. George Enescu este unul dintre compozitorii secolului XX care a deschis calea unei abordări complet noi, necunoscute până atunci ale posibilităţilor expresive ale folclorului. Este unul dintre acei autori care au integrat ritmul liber al muzicii tradiţionale în marea muzică europeană. Consecinţe ale acestei sinteze sunt această complexitate a limbajului, metrica flexibilă, varietatea dinamică şi agogică, structura colorată şi balanţa între libertate şi disciplină. Din perspectiva creaţiei sale, George Enescu este unul dintre cei mai importanţi precursori ai muzicii contemporane universale.

Albumul dumneavoastră reuneşte 3 lucrări semnate de Enescu, Pieces Impromptues, Suita a II-a şi Regrets, o partitură mai puţin cunoscută? De ce aţi selectat tocmai aceste lucrări?

Scopul meu a fost să ofer o primă impresie asupra diversităţii muzicii lui Enescu, iar aceste trei piese acoperă o sferă largă şi oferă un tablou edificator asupra stilurilor, asupra modului de a compune şi de creare a sunetului despre care am vorbit mai devreme.

Cum a influenţat modul în care percepeţi România în general aprofundarea creaţiei enesciene? De fapt, cum aţi descrie sentimentul românesc din muzica sa iar din altă perspectivă, cât de puternic este reflectată tradiţia sonoră europeană în lucrările lui Enescu?

Cu siguranţă că George Enescu a fost principalul motiv al interesului meu pentru România dar ceea ce m-a impresionat pe parcursul conversaţiilor cu oamenii din România a fost că i-am simţit mereu calzi, deschişi, buni cunoscători ai istoriei, politicii şi culturii ţării lor iar acest lucru nu este, din nefericire, foarte comun în prezent. Revenind la sentimentul românesc din muzica lui Enescu, poţi remarca tristeţea, melancolia dar şi răzvrătirea, iubirea, visarea, toate jucând un rol foarte important, plasate în zona frumuseţii şi a eternităţii. În ce măsură este reflectată tradiţia europeană clasică în creaţia sa, aş spune că destul de mult. Să nu uităm că Enescu a studiat la Viena, unde a asimilat curentele sonore de acolo, apoi a ajuns la Paris, unde, de asemenea, a încorporat în creaţia sa influenţele franceze. Această combinaţie dintre sursele sonore tradiţionale româneşti şi cele europene, atât de diverse, deprinse la Viena şi Paris este ceea ce face muzica şi personalitatea lui Enescu atât de specială. Este o combinaţie unică în întreaga istorie a muzicii.