După debutul în Festivalul Internaţional "George Enescu" în 2019, când a semnat regia multimedia a două importante spectacole ale secolului XX, Moise și Aron de Arnold Schönberg și Castelul Prinţului Barbă-Albastră de Béla Bartók, Nona Ciobanu, recunoscută pentru creativitatea şi complexitatea spectacolelor sale, a revenit în actuala ediţie a Festivalului "Enescu", semnând regia multimedia pentru alte două opusuri, Die tote Stadt de Erich Wolfgang Korngold şi Poema română de George Enescu.

Doamnă Nona Ciobanu, la o primă vedere vobim cu dumneavoastră în calitate de personalitate din zona teatrului și a regiei multimedia implicată în Festivalul Enescu pentru a da un plus de relief și expresivitate prin vizual spectacolului sonor propriu-zis. În 10 septembrie, a fost opera lui Erich Wolfgang Korngold - Die tote Stadt, versiune în concert, iar ieri seară - Poema română de George Enescu. La o analiză mai atentă însă, constați că preocupările legate de muzica clasică, mai ales de lumea operei, nu sunt sporadice în activitatea dumneavoastră. Ce relație aveți, de fapt, cu sunetul, cu zona clasică?

Am colaborat cu Festivalul Enescu şi acum doi ani, în 2019, pentru opera în concert Moise și Aron de Schönberg și Castelul Prinţului Barbă-Albastră de Bartók. Moise și Aron a avut loc la Sala Palatului, iar Castelul Prinţului Barbă-Albastră la Ateneul Român. Am primit această invitație din partea domnului Mihai Constantinescu după ce a văzut la Teatrul Mic, Karamazovii - o adaptare după Frații Karamazov de Dostoievski. Dânsul a fost foarte impresionat de spectacol și mi-a făcut această invitație la Festivalul Enescu.

Atât în 10 septembrie, în cazul operei lui Korngold, cât și în 14 septembrie, putem spune că ați fost regizorul a ceea ce a fost perceput prin vizual la Sala Palatului, ceea ce înseamnă că v-ați asumat, de fapt, organic tot ce s-a întâmplat pe scenă. Cum ați gândit, de fapt, derularea acestui proiect cu două componente în festival?

Atât în aceste două opere în concert, cât și în cele precedente, n-am uitat că muzica este personajul principal. Și ceea ce am încercat să facem a fost să lăsăm ca imaginea să fie o prelungire a muzicii, să nu devină personaj important, acaparator, știind foarte bine că imaginea poate fi de foarte multe ori extrem de puternică, de penetrantă. Sigur, timpul de repetiții este foarte scurt - sunt două zile înainte de concert. Aceste acordaje fine între muzică și ceea ce realizăm noi în laborator vreme de câteva luni trebuie să se petreacă într-un ritm foarte alert; e foarte sensibil. Eu cred că am reușit în ambele spectacole să transformăm imaginea într-un suport subtil pentru muzică, preluând elemente din cele două lucrări, încercând să le trasfigurăm vizual - uneori, mergând în prelungirea muzicii, alteori, contrapunctând muzica.

Cele două producții mai au asociat un nume ca regizor multimedia, cel al lui Peter Kosir din Slovenia. Cum a decurs colaborarea? Ce rol a avut fiecare?

Peter este arhitect și artist vizual. Noi colaborăm de câțiva ani buni și în proiectele din teatru; el face scenografia. Colaborarea dintre noi este una bazată pe limbajul comun și traducerea în imagini a unui concept vizual. Peter este mai mult tehnic, conceptul artistic de foarte multe ori îmi aparține. În momentul în care începem lucrul concret în laborator, elementele preluate și traduse vizual se pot transforma și dintr-o parte și dintr-alta, contribuția fiind uneori pregnantă într-o parte, alteori, ajungând într-un moment de armonie, asta neexcluzând și conflictul. E un laborator foarte special și greu de povestit în cuvinte, fiind vorba de imagini care trebuie să servească muzica și, în același timp, încercând să ne servim conceptul pe care l-am gândit vizual pornind de la lucrarea muzicală.

În cazul Poemei Române, am perceput multă nostalgie, dar și un soi de măreție pe care, cel puțin mie, mi le-au transmis imaginile asociate cu muzica. De fapt, cum percepeți dumneavoastră, ca personalitate, având obiectivitatea cuiva din afara sferei profesioniștilor muzicii, Poema Română și, poate, creația lui Enescu în ansamblul ei?

Am încercat în Poema Română să compunem un soi de poem vizual plecând de la elementele copilăriei și adolescenței lui Enescu, până la momentul în care acesta a compus Poema Română. Aceste elemente au fost împletite cu structura muzicală a Poemei Române. L-am transformat pe Enescu - plecând de la dedicația pe care o face Majestății Sale Regina Elisabeta a României și luând în considerare relația foarte specială și foarte frumoasă care a existat între Regina Elisabeta, protectoarea lui Enescu, și el, plecând de la faptul că ea, ca artist, este Carmen Sylva... ne-am gândit să o transformăm pe artista Carmen Sylva într-un soi de cântec al pădurii, concret reflectat în poemul nostru vizual, în relația dintre Enescu-copil, influențat de natură, abia percepând sunetele foarte subtile ale naturii din jurul casei părintești, și ajungând până la Enescu - un copac care crește învăluit de sunetul pădurii, se desprinde de casa și de țara sa și ajunge la Viena și, apoi, la Paris. Aceste elemente le-am transfigurat folosind imagini concrete din biografia lui Enescu și aducând câteva simboluri care sunt descrise, sugerate, în lucrarea Poema Română.

Ca om de teatru care, ocazional, este implicat în proiecte muzicale, simțiți că întorcându-vă la scenă s-a modificat ceva în timp? Ceva ce ține de muzica clasică v-a influențat perspectiva? Ar trebui să fim atenți la asta atunci când vă urmărim montările?

Cred că relația mea cu muzica a fost una foarte specială încă de la început. Lucrarea mea de diplomă am făcut-o cu Harry Tavitian la Teatrul Bulandra, dându-i lui Harry un rol de servitor al unui tiran din Corint, interpretat în spectacol de Victor Rebengiuc. De la momentul acela, am făcut și alte spectacole în care muzica devenea, într-un fel, personaj principal.

Revenind la întrebarea dumneavoastră legată de muzica clasică, mi se pare foarte important, mai ales la momentul ăsta, când suferim de un soi de alienare, să ne întoarcem la muzica clasică. Și, pentru creatorul de teatru sau pentru artist, în general, cred că este foarte important să o redescopere, să o citească într-un fel în acord cu timpul pe care-l trăim. Sunt foarte multe prejudecăți legate, din păcate, de muzica clasică și asta se întâmplă cred că nu doar la noi. Opera contemporană are un public limitat și textul de teatru contemporan are nevoie de un timp pentru a fi adus și impus pe scenă. Revenind la muzica clasică... este, până la urmă, o substanță importantă, firească, necesară pentru fiecare om.