José Cura - "Trăim într-o lume în care cultura are mult de suferit, iar faptul că un festival celebrează cea de-a 25-a ediţie este un lucru extraordinar şi este necesar să strigăm acest lucru cu voce tare."

"José Cura este într-adevăr un artist pur, de departe unul dintre cei mai sinceri și mai intransigenți artiști din zilele noastre, care își păstrează permanent integritatea intactă atât în artă, cât și în viață." (Classical Singer Magazine). Născut în 1962 în Argentina, José Cura este un muzician complex, admirat pe marile scene ale lumii ca dirijor, compozitor, solist vocal, regizor. În 5 septembrie, avem ocazia de a-l vedea pe José Cura pentru prima dată la Bucureşti în calitate de dirijor al propriilor lucrări.

Maestre Cura, veţi reveni la Bucureşti pentru un concert extraordinar în Festivalul Enescu. În 2007 aţi cântat în Carmen la Opera Naţională Bucureşti.

Da, aşa este. Îmi imaginez că Bucureştiul s-a schimbat mult în aceşti ani şi aştept cu nerăbdare să revăd oraşul.

Sunteţi un artist cu multe talente, iar de data aceasta vă vom întâlni ca dirijor şi compozitor.

Dirijatul şi compoziţia au fost cariera mea în perioada studiilor universitare, au fost motivul pentru care am devenit muzician. Mai târziu am descoperit că pot să şi cânt şi am avut o carieră frumoasă ca solist, sunt foarte mândru de acest lucru. Aşadar, pentru mine este natural să revin la cariera mea iniţială. Nu fac acum pentru că sunt faimos lucrul acesta, doar revin la originile mele. Asta nu înseamnă că nu mai cânt. Chiar recent am avut Tosca în Festivalul de vară de la Plovdiv.

Cum a fost pentru dumneavoastră perioada de restricţii din cauza pandemiei?

Am stat acasă, ca toată lumea. Sunt norocos pentru că am o locuinţă mare şi nu a fost atât de dureros. Desigur, suferinţa cea mare pentru noi, muzicienii, este cauzată de imposibilitatea de a fi pe scenă, locul în care respirăm prin natura noastră. Mi-a lipsit mult scena. Din fericire, nu am avut decese în familie, dar am pierdut nişte prieteni. A fost un an trist şi dificil.

Ştiu că în timpul pandemiei aţi finalizat două compoziţii: Te Deum-ul pe care îl vom asculta în primă audiţie absolută la Bucureşti şi un Concert pentru chitară care va fi cântat pentru prima dată la Saarbrücken, tot în septembrie, împreună cu o Suită simfonică scrisă de dumneavoastră. Te Deum-ul este dedicat acestei ediţii aniversare a Festivalului Enescu.

Am schiţat lucrarea în 2019, pe hârtie, iar când Mihai Constantinescu m-a invitat în Festival şi pentru că era vorba despre cea de-a 25-a ediţie, i-am spus că aş fi bucuros şi onorat să prezint prima audiţie în Bucureşti, dedicând lucrarea acestui eveniment. Trăim într-o lume în care cultura are mult de suferit, iar faptul că un festival celebrează cea de-a 25-a ediţie este un lucru extraordinar şi este necesar să strigăm acest lucru cu voce tare. Suntem încă vii, suntem aici! Ştiu cât de dificil este să organizezi un eveniment de aşa amploare în această perioadă de restricţii şi trebuie să spun că această aniversare a festivalului este, într-un fel, un act eroic şi sunt mândru să particip la eveniment.

Vom asculta de asemenea Modus, secţiunea Kyrie din Recviemul scris de dumneavoastră în anii ʼ80.

Recviemul a fost scris în 1985. Trebuie să ştiţi că generaţia mea (cei născuţi în 1962-1963) este cea care a dus acel război stupid şi inutil dintre Argentina şi Marea Britanie. Am mulţi prieteni care au luptat în război, eu am fost foarte norocos pentru că nu am fost chemat, am fost doar în stare de alertă. Aşa că am scris acest Recviem ca un omagiu pentru toate vieţile pierdute de ambele părţi. Este atât de stupid ca în secolele 20-21 să mai existe războaie, să credem că într-un război există învingători şi învinşi. De fapt, există doar învinşi, pierderi. Creaţia a fost scrisă pentru cor dublu, cu visul de a fi prezentată măcar o dată cu un cor argentinian şi unul britanic, ca gest de reconciliere şi simbol al păcii între cele două ţări. Mi-am dorit ca prima audiţie să fie în Argentina sau Marea Britanie, însă acest lucru a fost imposibil până astăzi, la 36 de ani de când a fost scris Recviemul, unul dintre motive fiind desigur latura politică a subiectului. Lucrarea va avea într-un final prima audiţie în forma sa integrală în 2022 la Budapesta, cu Orchestra și Corul Radiodifuziunii Ungare. Pentru că nu ştiam când şi dacă va fi posibilă vreodată o reprezentaţie completă, am inclus de-a lungul ultimilor ani părţi din Recviem în alte concerte. Nu doar acest Kyrie (pe care îl denumesc Modus atunci când se cântă separat), ci şi părţi din Dies Irae sau Lacrimosa, pe care le-am integrat şi în opera mea comică Montezuma şi Preotul Roşu. Ar fi un vis sa pot prezenta într-o zi Recviemul integral şi la Bucureşti, în Festivalul Enescu, poate peste câţiva ani, cine ştie.

Programul se va încheia cu Ecce Homo, un oratoriu. Cum a pornit ideea de a compune aeastă lucrare?

Prima parte, Magnificat, datează din 1988. Soţia mea pierduse două sarcini şi a fost o perioadă foarte dificilă, dar a treia oară am fost norocoşi şi am avut primul nostru copil. Am scris acest Magnificat ca un omagiu, cu bucuria de a fi în sfârşit tată. După un an, am compus Stabat mater, ca un complement pentru Magnificat şi după alţi câţiva ani Calvarium, care leagă cele două părţi. Aşadar sunt trei părţi: Magnificat - începutul vieţii lui Christos, Calvarium - patimile şi Stabat Mater, rugăciunea Fecioarei Maria lângă cruce, privindu-şi fiul cum moare.

Ştiu că cel mai mult vă place să scrieţi pentru voci şi orchestră şi că aceasta este, în opinia dumneavoastră, modalitatea completă de a scrie muzică. Dacă ne uităm la programul de la Bucureşti şi nu numai, am putea spune că sacrul este o latură importantă a artei dumneavostră?

O puteţi spune cu voce tare, pentru că pentru mine alfa şi omega în muzică este Johann Sebastian Bach. Cred că pasiunea mea pentru muzica sacră vine de la Bach, nu doar din punct de vedere al credinţei, ci şi al spiritualităţii şi al intensităţii textului, care este extrem de teatral. Originea teatrului se află în celebrările din Biserică. Viaţa lui Hristos nu este doar o rugăciune, o chestiune de teologie şi credinţă, ci şi o incredibilă piesă de teatru, poate cea mai faimoasă şi puternică, o dramă, o operă catolică, într-un fel.

Veţi dirija propriile dumneavoastră lucrări şi cred că acest lucru este o experienţă aparte, nu-i aşa?

Este o experienţă ucigătoare! (râde) Compozitorul are în minte fiecare sunet şi vrea ca totul să fie aşa cum a visat. Când lucrezi, te gândeşti că ar trebui să faci mereu modificări, este un proces continuu. Atunci când nu eşti compozitor eşti ceva mai puţin implicat emoţional, aşa că probabil nu suferi atât de mult. Fiind autor, îţi doreşti ce e mai bun. În cazul de faţă sunt răsfăţat, pentru că am una dintre cele mai bune orchestre din lume, un cor minunat, unii dintre cei mai buni solişti din lume, prietenul meu Ramón Vargas va cânta în rolul Iisus. De obicei, când programez Ecce Homo, eu interpretez acest rol şi un alt maestru dirijează. Este prima dată când dirijez lucrarea cu altcineva în rolul Iisus şi este un moment important pentru mine.

Iar în ceea ce priveşte pasiunile extramuzicale, ştiu că sunteţi interesat de fotografie.

Fiecare artist are aşa ceva, pentru că pentru restul oamenilor hobby-ul este muzica. Dar când eşti muzician, trebuie să găseşti altceva, este sănătos să fie aşa. În cazul meu este vorba despre fotografie, în cazul altor muzicieni despre pictură. Dar asta nu înseamnă că suntem profesionişti, este doar o plăcere. În 2008, o editură elveţiană a publicat un album cu fotografiile mele, dar nu le consider decât ca o simplă reflectare a sufletului meu şi nu cred că au nimic special, în afară de faptul că sunt făcute de mine.

Credit foto: Zoe Cura