Vorbind despre muzica cea mai recentă și despre prezența sa în cadrul concertelor simfonice, dar și despre legăturile dumneavoastră cu spațiul muzical ceh sau german, iar acum venind la un Festival din România, cred că, nuanțând, se impune întrebarea: Cum v-ați făcut opțiunea repertorială pentru concertul de la Cluj și de la București, din seria Muzica Secolului XXI, pe care îl susțineți cu Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca?

În primul rând, e întotdeauna dificil să alcătuiești un program de muzică modernă. Mie nu-mi place muzica modernă, pentru că iubesc muzica. Dar eu nu fac o diferență între muzica modernă și cea… ne-modernă. Muzica e muzică și asta contează. De pildă, legat de Cehia, pe Jiří Kadeřábek l-am întâlnit între tinerii muzicieni, alături de care lucrez, ca dirijor principal și director artistic al Orchestrei Simfonice Radio din Praga. Sunt de mulți ani prieten cu compozitorul francez Pascal Dusapin și i-am interpretat în premieră piesa Wenn du dem Wind, pentru mezzosoprană și orchestră, așa că, mă bucur să o aduc și în Festivalul Enescu. La fel s-a întâmplat și cu Concertul pentru pian al lui Dieter Ammann cântat la Taipei, cu Andreas Haefliger https://www.festivalenescu.ro/andreas-haefliger/ la pian. Piesa lui Cornel Țăranu, piesa românească din program, Simfonia aforistică, e cu totul nouă pentru mine, dar concertul are loc prima data la Cluj, orașul său natal, așa că, iată legătura. E, după cum vedeți, o combinație de aspecte și motive atât de diferite, dar important e că fiecare piesă în sine e cu adevărat foarte bună. De pildă, Concertul pentru pian al lui Ammann e foarte puternic și sună uluitor. Nu știu dacă este o piesă modernă. E contemporană, dar nu pot spune dacă e modernă. La fel stau lucrurile cu creația lui Dusapin, fantastic orchestrată, aproape post-impresionistă, sau cu piesa foarte dramatică a lui Kadeřábek. Și nu știu să spun dacă sună a muzică de avangardă aceste creații contemporane, dar care au sonorități la un nivel foarte înalt… și cred că vorbesc despre un program aproate romantic!

Veți cânta în primul rând la Cluj și apoi la București, iar Cornel Țăranu, care a completat spre a putea fi interpretate câteva piese ale lui George Enescu, e cumva, legătura în acest continuum muzical pe care ni-l propuneți. Cum priviți muzica lui Enescu care precede și într-un fel poate chiar influențează măcar unele dintre cele patru piese pe care le dirijați?

Eu am dirijat versiunea modernă a lui Oedipe și a fost o experiență vitală întâlnirea cu această operă uriașă pe scena Operei de la Frankfurt. Firește, cunosc creația enesciană de cameră, ca și celebrele Rapsodii, creațiile pentru formații de coarde, în care își lasă amprenta marea lui știință și simțire de violonist. Și vă reamintesc un fapt inedit, important în cariera mea: chiar primul meu angajament profesional a fost în România, la Radio România, în 1994-'95, pentru că Roberto Abado, nepotul lui Claudio Abado, venise și el pentru un proiect la Operă. Atunci i-am întâlnit pe Horia Andreescu și pe un celebru profesor și compozitor, Constantin Bugeanu, care lucrase mult cu Sergiu Celibidache la vremea respectivă. Perioada aceea petrecută la București a fost de mare valoare pentru experiența mea profesională. Iar acum, după 25 de ani revin la Cluj și apoi la București, cu mare bucurie, pot să spun asta!

Pentru dumneavoastră e profesie și pasiune a vedea ce încearcă să transmită un compozitor prin creațiile sale. Cum ați descrie în acest sens piesele din acest concert?

Două dintre piese, a lui Kadeřábek și Dusapin sunt scrise pentru orchestră și solistă și amândouă au în ele, aș putea spune, dulceața morții. Pentiseleea, în interpretarea mezzosopranei Iulia Merca acum, face chiar o legătură, cunoscută din literatură, între iubire și moarte. Și la fel e și în monodia In me la morte. Iar în aceste zile avem zilnic spectrul morții în fața ochilor, nu doar din cauza pandemiei Covid-19… viața și moartea sunt atât de apropiate! Și cred că aceasta e cea mai puternică idee poetică din cele două piese. Cea semnată de Ammann e o interesantă piesă clasic-modernă, de fapt, o structură post-modernă polifonică, fără solist. Muzica o percepem cu simțurile de acum și ea nu e, nu poate fi niciodată, distantă. E vorba despre ritm, despre pulsul nostru, despre societatea în care trăim, iar sunetul nu e niciodată abstract.

V-am găsit, înainte de a ajunge în România în festival, undeva în Grecia…

...dar, deși fără orchestră, sunt cu partitura piesei lui Cornel Țăranu, Simfonia Aforistică, în față. Mă gândesc la această muzică și o pot interioriza mult mai bine în afara zgomotului orașelor sau ale pandemiei, pentru moment.

Ce urmează după întâlnirea cu publicul românesc de la Cluj și de la
București?

E încă vremea festivalurilor și particip la Festivalul Dvorak cu Orchestra Radio Cehia, cu Simfonia a 8-a, pe care tocmai am înregistrat-o, cu Concertul pentru violoncel apoi, înainte de începerea noii stagiuni voi ajunge la Warșovia, în Festivalul La folle journee, apoi cântăm la Valencia și, în sfârșit, la Praga, acolo unde Dvorak înseamnă pentru toți: acasă!