Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România aniversează astăzi un secol de activitate, instituția fiind fondată în data de 2 noiembrie 1920.

Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România aniversează astăzi 100 de ani. Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, episoadele-cheie din istoria acestei instituții?

În primul rând, ar fi momentul începutului. E vorba despre 2 noiembrie 1920, când a fost semnat actul de naștere al organizației, respectiv Societatea Compozitorilor într-o primă fază, și-apoi urmașa sa de drept, Uniunea Compozitorilor. Cred că ar fi de dorit să menționez câțiva dintre membrii fondatori; e vorba de Ion Nonna Otescu, Alfred Alessandrescu, Brăiloiu, Chiriac, Mihail Jora, Filip Lazăr, Dimitrie Cuclin, Mihail Andricu, Theodor Rogalski, nefiind la București atunci, și transilvănenii George Dima, Tiberiu Brediceanu sau Ion Vidu, care au comunicat în scris aderența lor la nou constituita societate. Iar George Enescu - subliniez acest lucru - aflat în străinătate, dar la curent cu demersul constituirii, a anunțat acceptul său de a deveni președintele acesteia. Menționez că Enescu a fost președinte executiv și nu onorific, cum și acum câteodată în mod eronat se spune, până în 1948, atunci când comuniștii au decis ca societatea să fie desființată iar, ulterior, să fie înființată Uniunea Compozitorilor. Cred că e important de menționat în legătură cu acest debut și faptul că a fost ales un comitet de conducere și a fost adoptat programul asociației. Iar acest program al asociației prevedea în mod expres, citez: "Să ajute dezvoltarea producțiunii muzicale românești, să promoveze tiparul și execuția lucrărilor, să apere drepturile de autor ale membrilor ei și să se ocupe de orice chestiune care atinge muzica sau muzicanții români." Aș vrea să spun că aceste teze-reper și-au păstrat nealterată valabilitatea. Unele dintre ele, în principiu cam toate, s-au regăsit și-n cuprinsul unor articole din statutele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, elaborate și adoptate după 1990. Arta fonică modernă s-a cristalizat și s-a dezvoltat în climatul oferit succesiv de societate și apoi de Uniunea Compozitorilor. Reușitele componisticii noastre de după 1920 se leagă nemijlocit de cadrul și activitățile asigurate de uniune și de societate. Este revelator că nici un autor reprezentativ nu a rămas pe dinafara obștii, aici fiind concentrate principalele energii și forțe artistice ale țării. Iar patrimoniul de lucrări deținut de biblioteca noastră, practic, în cvasitotalitate opusuri de referință aparținătoare muzicii românești din ultimul veac certifică și probează această alegație.

Mă întrebați puțin mai devreme despre momentele importante parcurse. Unul dintre ele se referă la 1948, atunci când este desființată societatea, și reînființarea unei alte structuri care se numea Uniunea Compozitorilor, în 1949, prin decret al Consiliului de Stat al României la acea dată. Mulți compozitori și foarte importanți au fost scoși din uniune fiindcă s-a refăcut structura de componență a membrilor uniunii și au ieșit de acolo foarte mulți compozitori, au fost excluși. Dintre ei, cel mai important și cel mai notabil nume rămâne George Enescu, care, după 1948, nu mai apărea ca membru al Uniunii Compozitorilor. Sigur, e o perioadă extrem de dificilă, nu mai încerc acum să argumentez, probabil că unele lucruri sunt cunoscute; de pildă, faptul că Cuclin a fost arestat și apoi trimis la canal, dar și alți compzitori au suferit șocuri majore. De exemplu, despre Lipatti se spunea că este "acest fascist care și-a părăsit țara". Sau alte situații, cum a fost Jora prigonit, soția sa a fost trimisă la canal. Și, nu în ultimul rând, poate avem o clipă să amintim și despre singurul artist român care a fost condamnat la moarte în contumacie. E vorba de Constantin Silvestri, care după premiera Oedip-ului enescian la Opera Română, care a avut loc în cadrul primului Festival "George Enescu" din 1958, a plecat într-un turneu în Anglia și nu s-a mai întors. Drept urmare, a fost condamnat de un tribunal la moarte... lucruri care astăzi mi se par neverosimile s-au întâmplat. N-am să vă vorbesc acum despre ce a însemnat Uniunea Compozitorilor în anii comunismului și despre împrejurarea când foarte mulți compozitori au fost obligați să scrie lucrări dedicate partidului comunist, iubiților conducători. Sigur, unii dintre ei au cedat acestor presiuni, alții nu au făcut-o, însă, per ansamblu, cred că puține lucrări notabile s-au scris în perioada comunistă.

O nouă etapă începe după 1990, când Uniunea redevine liberă de alte sarcini și obligații și când, lucru cel mai important, este recâștigată libertatea de expresie. Și cred că în ultimii 30 de ani, Uniunea Compozitorilor a făcut pași foarte importați, semnificativi, în ceea ce privește valoarea creației muzicale și muzicologice. Aș sublinia că în toată această perioadă - mă refer la cea de după 1990 - Uniunea a făcut comenzi de lucrări noi, a încurajat promovarea acestor lucrări, difuzarea lor, a acordat burse, i-a sprijinit pe tinerii compozitori în ceea ce privește demersul lor creator și cred că în ceea ce privește modul de a evolua în această lume complicată a muzicii românești și internaționale.

Aș mai sublinia că Uniunea nu este doar un fervent sanctuar al muzicii naționale de factură savantă, pentru că în toate perioadele au fost afiliați și au devenit aderenți și compozitori din domeniul muzicii ușoare, jazz, muzicii corale. Uniunea este un întreg sub raportul genurilor și stilurilor pe care le-a promovat, le-a susținut și, în toată această perioadă, ajută creația națională prin tot ce înseamnă punerea ei, pe de-o parte, în acord cu ceea ce se întâmplă pe plan mondial, dar și susținând valoarea autentică. Cred că ăsta este lucrul cel mai important. Uniunea este organismul care de peste 100 de ani susține creațiile adevărate, creațiile de valoare și tot ceea ce înseamnă muzică de calitate.