Domnule Cristian Măcelaru, pe 26 ianuarie, la Los Angeles, s-a desfășurat ediția cu nr. 62 a Premiilor Grammy, în cadrul căreia, albumul cu lucrărie de Wynton Marsalis, la care ați colaborat cu violonista Nicola Benedetti și Orchestra din Philadelphia, a obținut premiul la categoria cea mai bună interpretare solo. Felicitări, domnule Cristian Măcelaru. Cum ați aflat vestea?

Mulțumesc. Foarte multe lucruri se întâmplă când nu te aștepți sau când nu ai timp ca să participi la ele și exact așa a fost și acum. Eu sunt în Leipzig, lucrez cu Orchestra Gewanhaus. M-au sunat azi noapte. Era chiar ora 12.00 deja, la mine, când am primit vestea. Într-o încăpere de hotel, singur, am aflat o veste frumoasă.

Ca să știți, au fost alături de dumneavoastră, probabil, foarte, foarte mulți români care s-au bucurat de această veste. Ce semnificație are un premiu de-o asemenea importanță pentru dumneavoastră?

Premiul e pentru mine foarte important, pentru că se acordă în urma voturilor care se primesc din partea membrilor Academiei de înregistrări și este o recunoaștere a eforturilor din partea lui Wynton Marsalis, care a compus muzica, iar apoi din partea Nicolei Benedetti, care a cântat partitura solo și nu în ultimul rând, a Orchestre Simfonice din Philadelphia, cu care am o relație foarte strânsă, sute de concerte pe care le-am cântat împreună și cu care continui colaborarea, dar care au cântat o partitură care e puțin diferită decât felul în care gândim muzica clasică, mai ales muzica clasică contemporană, din secolul XXI. Wynton are limbajul lui unic și a fost o descoperire pentru noi toți ca să fim implicați în acest proiect, dar o descoperire din care am luat foarte multe lucruri pozitive și ne-am bucurat foarte mult să avem această posibilitate.

Domnule Măcelaru, este o realizare a unei echipe de muzicieni fantastici și aș dori să vă întreb cum a decurs colaborarea cu violonista Nicola Benedetti, în concertele din 2017, când s-au făcut o parte dintre înregistrările de pe disc și ulterior, în studiouri.

Cu Nicola am colaborat prima dată, cred că era în 2013 sau 2012, când ea a venit și a cântat concertul de Ceaikovski și cu Orchestra Simfonică din Philadelphia și, imediat, cum se întâmplă de obicei, ne-am împrietenit și am căutat să găsim o altă cale prin care să colaborăm artistic din nou; a fost ideea ei  să dea comanda unui concert pentru vioară scris de Wynton Marsalis, ea m-a întrebat dacă aș fi interesat să colaborez cu ea și să lucrăm împreună cu Wynton Marsalis, nu numai pentru a cânta piesa, dar și pentru a avea de grijă ca piesa să fie finalizată, să aibă sens din punct de vedere muzical, deci și un rol de sprijin, ca să spun așa, pentru Wynton, ca și compozitor. Normal, am spus imediat da, din cauză că l-am admirat și încă îl admir pe Wynton Marsalis foarte mult, ca muzician, ca și compozitor, ca om, gânditor, și așa am început colaborarea în 2015, iar apoi, până când am ajuns în 2017, la Philadelphia, cântasem deja piesa împreună cu mai multe orchestre și în Europa și în America.

Vă referiți la concertul pentru vioară, desigur.

Exact, care prima dată în 2015 am avut acces la el, iar apoi, până când am ajuns în Philadelphia au trecut prin mai multe orchestre pe care le-am dirijat și am cântat împreună, iar apoi, când am ajuns în Philadelphia, dintotdeauna am avut această dorință și am spus de la bun început, că ideea mea a fost ca să facem acest disc cu orchestra din Philadelphia. E orchestra pe care o cunosc cel mai bine în America, pentru mine, e orchestra preferată din America și am vrut neapărat acest disc să aibă succesul pe care îl are, care depinde foarte mult de oamenii care sunt implicați în crearea acestui disc și sigur, n-a fost ușor, e foarte greu, mai ales în America, costurile sunt enorme. A trebuit să găsim sponsori. Multe lucruri au trebuit să se alinieze, dar într-un final s-au aliniat și mă bucur foarte mult că am reușit să facem discul.

Cum obișnuiți dumneavoastră să construiți relația cu solistul, în cazul acesta, cu Nicola Benedetti? Stabiliți un plan muzical comun sau îi preluați intențiile, le transmiteți orchestrei? Cum gândiți lucrurile acestea?

Pentru mine, totul e o colaborare care depinde foarte mult de persoana sau de persoanele care sunt implicate în colaborare. Câteodată, eu am o idee aparte, pe care mi-o spun, eventual, în momentul în care simt că pot să am o deschidere către solistul cu care colaborez. În marea parte a timpului, ascult foarte mult și dau voie solistului să își spună punctul de vedere, pe care pot să-l sprijin apoi în concert sau în disc sau în orice alt format în care colaborăm. E atât de greu ceea ce trebuie să facă un solist pe scenă, în fața publicului, în fața unui microfon sau în fața ochestrei chiar, încât ultimul lucru pe care vreau să-l fac este să mai pun încă un obstacol prin a-i obliga să interpreteze o idee de-a mea, personală. De aceea, dintotdeauna pornesc de la punctul de vedere în care ascult ceea ce își dorește solistul, discutăm foarte multe care este intenția compozitorului. În cazul actual, Wynton a fost cu noi, deci amândoi am ascultat felul în care cânta Nicola, după aceea, Nicola și cu mine ascultam reacțiile lui Wynton, ideile lui și îmi văd rolul fiind un rol, în care dau sprijinul celor care au nevoie, ca să poată să cânte cât mai bine posibil.

După cum bine știm, aveți o relație de lungă durată cu Orchestra Simfonică din Philadelphia, încă din 2011 ați devenit acolo dirijor-asistent, apoi, sigur, poziția dumneavoastră a evoluat. V-aș întreba cum s-a născut, cum a evoluat și care este astăzi, relația dumneavoastră muzicală cu ansamblul american?

Relația e încă foarte, foarte bună. Am fost chiar în luna decembrie, am fost și am avut o serie de concerte cu ei, în care am interpretat o altă simfonie, scrisă tot de Wynton Marsalis, Blues Symphony și pe care sper că reușim, sper, că într-un viitor apropiat s-o lansăm pe un alt disc. Deci, relația e foarte, foarte bună. Ei îmi sunt nu numai colegi, dar îmi sunt și prieteni, mulți dintre ei. Eu am și locuit în Philadelphia opt ani de zile. Pot să spun că este un respect reciproc pe care-l avem unii față de ceilalți, care e foarte sănătos și foarte frumos.

În aceste zile, numele dumneavoastră figurează cu litere de-o șchioapă pe afișele de la Gewandhaus, în Leipzig, unde urmează să concertați pe 30-31 ianuarie și 2 februarie. Nu este prima oară când vă aflați în acest centru muzical important. Este însă o premieră repertoriul pe care îl abordați?

Nu e prima dată când vin la Gewandhaus. Am mai fost. Aici e un program puțin inedit. Cântăm în primul rând, o piesă care a fost descoperită destul de recent, scrisă de Stravinski, o partitură care a fost pierdută pentru tot secolul XX. Se numește Chant Funebre și e o piesă care o vom cânta aici, iar apoi cântăm concertul pentru violoncel de Weinberg, care iarăși, e o piesă care nu se cântă foarte des, cu solista Sol Gabetta, iar apoi, în partea a doua a concertului, Dansurile simfonice de Rahmaninov, o piesă sigur, care e foarte cunoscută, cântată foarte des, o piesă care a fost scrisă și interpretată foarte mult de Orchestra simfonică din Philadelphia și pe care am făcut-o în Philadelphia de multe. Deci, e o combinație în acest concert de piese inedite sau mai noi, să spun așa și o piesă pe care am dirijat-o foarte, foarte des.

Domnule Măcelaru, în România, când vă putem urmări?

La București, voi veni la Orchestra Națională Radio, în 1 mai, și atunci sper să ne întâlnim.

Vă mulțumim foarte mult. Încă o dată, felicitări și mult succes în concertele de la Leipzig.

Mulțumesc.