Marc-André Hamelin, între interpreții invitați ai ediției 2019 a Festivalui Internațional 'George Enescu'. Avem șansa și onoarea să îl aplaudăm la București pe unul dintre pianiștii de cea mai înaltă statură ai zilelor noastre.

Domnule MARC-ANDRÉ HAMELIN, este prima călătorie în țara noastră?

Da, chiar așa, este prima călătorie. Am fost foarte entuziasmat de acest lucru, nu am fost niciodată în România și să debutez în Festivalul Enescu, nu se poate mai bine decât atât!

Este o mare bucurie că ați acceptat invitația de a susține acest recital la Sala Auditorium, este un program cu lucrări de George Enescu și Samuel Feinberg, doi compozitori contemporani în spațiul est-european al secolului XX, dar nu doi dintre cei mai cunoscuți in repertoriul pianistic de astăzi. Ne puteți spune ce v-a determinat să alegeți acest program?

În ceea ce-l privește pe Enescu, aceasta a fost o solicitare din partea organizatorilor festivalului care au vrut să prezinte una dintre sonatele pentru pian, așa că mi-au cerut să aleg eu. Am fost întotdeauna intrigat de a treia și, desigur, ca toți ceilalți, am auzit înregistrarea minunată a lui Lipatti. A fost greu de ales între cele două sonate (n.r. nr.1 și nr.3), ambele sunt lucrări excepționale, dar sunt aproape complet necântate, din păcate, în occident. A fost greu de ales pentru că prima sonată este cred că cea mai cunoscută dintre cele două, are caracteristici fascinante și este o piesă foarte dificilă, dar a trebuit să aleg. Până la urmă cred că le voi face pe amândouă. Dar am ales să mă concentrez pe a treia pentru festival.

Cum ați găsit muzica Sonatei a treia de Enescu. Aveți un repertoriu imens, eclectic, cu lucrări din toate perioadele și stilurile muzicale de la baroc la muzică contemporană. Cum ați plasa muzica lui Enescu, în contextul creației pianistice?

Are un limbaj pe care nu l-aș putea lega de nimic altceva. E atât de individual. Gândirea lui armonică este cu adevărat una aparte. Este, desigur, tonal, dar Enescu impinge limitele tonalității și creează o lume armonică pe care chiar nu am regăsit-o nicăieri. Nu este prima lucrare de Enescu pe care am cântat-o, am mai interpretat acum 20 de ani și Cvintetul, și aceea a fost prima mea introducere în lumea lui Enescu, cu adevărat o inițiere pentru că este o lucrare foarte dificil de pus cap la cap, fiecare trebuie să fie un foarte bun partener de ansamblu și, din nou, înțelegerea unui asemenea tip de armonie pe care o descopeream nu a fost un lucru ușor. Nu poate să îți iasă din prima. Este ceva ce trebuie să pătrunzi cu adevărat ca să capete un înțeles. Dar după ce reușești, este cu adevărat plină de sens. Iar asta este valabil la fel de bine și pentru Sonata a treia.

Dar Carillon Nocturne?

Carillon Nocturne în mod particular mi-a fost prezentată de un prieten care locuiește în Canada, dar este de fapt român la rândul lui. Este pianist, Bogdan Dulu.

El mi-a cântat odată această piesă și mi-am spus: Doamne, ce e asta? Sonoritățile acestei piese erau altfel decât tot ceea ce știam. Știți că piesa este în întregime construită pe efecte armonice, care imită sunetele de clopot. E un lucru foarte rar în literatura pianistică. Mai sunt câteva pasaje la Saint-Saens în Concertul 5, care imită clopotele, și eu mai folosesc aceste efecte, pentru că sunt și compozitor. Dar să construiești o întreagă piesă cu aceste armonii nu am mai întâlnit. Am fost fascinat și am știut că trebuie să învăț această piesă. Și m-am gândit să încep cu Coralul; este foarte potrivit pentru că ambele piese sunt attacca așa încât par menite să fie cântate împreună chiar dacă se poate cânta Carillon și separat. În plus, Carillon citează pe alocuri Coralul, deci e bine să fie auzite împreună.

Dacă muzica lui George Enescu v-a fost propusă de organizatorii festivalului, în cazul contemporanului său, Samuel Feinberg, cel de-al doilea compozitor din program, este alegerea dumneavoastră. De ce?

Feinberg e foarte puțin cântat, pentru că faima sa de compozitor a fost cu totul umbrită de aceea de pianist. S-a păstrat o înregistrare minunată. A fost și unul dintre profesorii cei mai iubiți de la Conservatorul din Moscova. Am auzit cel puțin unul dintre studenții săi, care mai sunt în viață, vorbind absolut extraordinar despre el. Feinberg avea un intelect remarcabil, un muzician foarte inventiv în intepretare. Ne-a lăsat o înregistrare de exemplu o înregistrare cu Clavecinul bine temperat de Bach care este, după părerea mea, cea mai interesantă din câte s-au făcut vreodată. Și aș spune că am ascultat destule. Cu o fascinantă atenție la detalii pe care eu nu am găsit-o în alte înregistrări. Dar, în calitate de compozitor, nu este foarte cunoscut. Muzica lui este solicitantă deoarece are o armonie aparte, ca Enescu, dar spre deosebire de Enescu, el împinge și mai departe discursul către quasi-atonal. Este încă în limitele tonalului, dar atât de personal, chiar misterios pe alocuri. Texturile pe care le alege sunt adesea complicate, și tonurile întunecate. De fapt e interesant să observi că dacă iei de pildă primele șase sonate din cele douăsprezece sonate, este o progresie foarte gradată de la cea mai luminoasă, solară, sonată, opus 1, la starea extrem de întunecată a ultimei sonate. Chiar și în primele trei sonate se joacă între aceste culori, veți observa această progresie, de la prima sonată, însorită, la a doua care este mai degrabă melancolică și a treia în tonuri negre, aproape maniacal, obsesiv, veți vedea, ultima mișcare în special este cea care îți oferă o experiență incredibilă, ca ascultător, dezvoltă o furie mecanistică pe care nici Prokofiev nu o egalează. Deci cred că e ceva care va merge mai departe, pentru public.

Cred că pentru o mare parte din public, aceste sonate de Samuel Feinberg sunt complet neunoscute. Aruncând o privire asupra repertoriului dumneavoastră putem observa cu ușurință această dorință de a descoperi fie compozitori noi, fie lucrări necunoscute semnate de unii dintre cei mai mari compozitori. Este o curiozitate extrem de vie. De ce este important pentru dumneavoastra și pentru public să cunoască aceste lucrări?

Sunt multe motive, dar pur și simplu pentru că sunt lucrări minunate care au fost uitate și trebuie readuse în fața oamenilor. De când eram mic am fost foarte curios. Am avut șansa să am un tată care era pianist amator și în casa noastră se asculta muzică foarte bună. Așa încât m-am familiarizat cu mare parte din repertoriul standard, destul de devreme. Tata avea o întreagă colecție! Și cum am avut ceva bani de buzunar, am început să îmi cumpăr înregistrări și am explorat repertoriul mai puțin cunoscut. Am început cu muzica de avangardă, dar în câțiva ani am început să merg mai departe de atât. Sunt lucruri atât de valoroase încât trebuie ascultate măcar din când în când. Vreau să spun, dacă alegi ceva de genul Tablouri dintr-o expoziție de Mussorgski, este o muzică uimitoare, dar este ascultată în neștire. Și mă tem că impactul nu este cel care ar trebui să fie, tocmai pentru că e ascultată de atâtea ori. Și se întâmplă cu atâtea altele. Devine plictisitor. Sunt destul de sensibil la această întrebare pentru că eu însumi sunt compozitor și e păcat că atâtea compoziții minunate sunt lăsate în obscuritate. Cred că epoca internetului a făcut explorarea repertoriului mult mai ușoară. E mult, mult mai simplu să ai acces la partituri. Și, Slavă Domnului, este o serie de tineri care sunt cu adevărat interesați de acest repertoriu, chiar și în concursuri aud mai mult Alkan, Medner de exemplu, compozitori care acum 20 sau 30 de ani nu erau sub nici o formă cântați. Sunt foarte fericit pentru acest lucru. Eu mi-am făcut datoria, și voi continua să îmi fac partea mea în această explorare deoarece consider că este necesară.