Enescu a fost un geniu şi merită să fie publicat în condiţii excelente

Ingo Metzmacher, ştiaţi deja partitura operei Oedipe înainte de a vi se propune să o dirijaţi la Salzburg?

Nu.

Ce aume sau cine anume v-a convins să o studiaţi şi interpretaţi?

Întotdeauna iau astfel de decizii urmându-mi intuiţia. Ştiam de existenţa partiturii de multă vreme, lumea din jurul meu îmi spunea lucruri interesante despre ea, deci a rămas, cumva, undeva în mintea mea; aşa că atunci când mi-au propus să o dirijez aici am spus că o voi asculta (dar deja cu simpatie, de la început) şi apoi m-am gândit că va fi o mare provocare, iar mie îmi plac mult provocările. Trebuie să spun că am fost recompensat enorm pentru că partitura este fantastică! Este, de asemenea, o creaţie care creşte, cumva, în tine, pe măsură ce o studiezi. Pentru mine acest sentiment este întotdeauna un semn că am de-a face cu un mare artist.

S-a scris în câteva articole din presă că aţi tăiat din partitură, însă Christopher Maltman, cu care am vorbit ceva mai devreme, mi-a spus că nu aţi tăiat nimic

Da, am cântat absolut fiecare notă!

Cred că Salabert nu merită banii pe care îi câştigă

Ce ediţie aţi folosit? Am citit undeva că era o partitură plină de greşeli.

Da, e chiar scandalos, din punctul meu de vedere. Deoarece partitura editată de Salabert, cea pe care ne-au trimis-o, nu numai că este plină de greşeli, ci e chiar de nefolosit. Aşa că noi am folosit o altă partitură, de la o editură românescă (n.red. este vorba, aproape sigur, despre editura Grafoart) publicată, mi se pare, în 2017. Altminteri ar fi fost foarte dificil de pus în practică ceva pentru că Salabert se pare că nu e în stare să producă o partitură pe care să o poţi folosi. Asistentul meu a estimate că ar fi nevoie de 600 de ore pentru a corecta întreg materialul. Ar trebui să existe, deci, o ediţie bună. E ceva foarte important, mai ales că, în acest caz, muzica este foarte rafinată şi fiecare sunet, fiecare detaliu contează. Eu am studiat facsimilul şi pot spune că lui Enescu îi păsa de lucrurile mici. E nevoie, deci, de o partitură generală şi de ştime corecte! Şi pentru muzicieni este foarte dificil să fie mereu suspicioşi, să se întrebe dacă notele pe care le cântă sunt sau nu corecte. Am petrecut, deci, foarte mult timp corectând partitura şi cred că Salabert nu merită banii pe care îi câştigă. Enescu a fost un geniu şi merită să fie publicat în condiţii excelente. Din punctul meu de vedere Oedipe este una dintre capodoperele secolului XX şi una dintre zece cele mai bune opera scrise în secolul trecut. Ar trebui să fie pusă în scenă mai des şi materialul ar trebui să existe într-o stare în care să poţi avea încredere.

Aţi amintit preocuparea pentru detaliu a lui Enescu şi mă întrebam dacă aţi găsit restrictivă partitura operei Oedipe, încărcată de indicaţii şi cerinţe?

E drept că, din acest motiv, durează foarte mult să parcurgi materialul şi apoi să-l uiţi; pentru că nu poţi să dirijezi gândindu-te la tot pasul la indicaţiile minuţioase din partitură. Mai ales tempo-urile sunt extrem de detaliate, în asemenea măsură încât ai putea crede că sunt exagerate. Dar cred că acest lucru se datorează faptului că Enescu a lucrat la operă mai bine de zece ani. Pe de altă parte, însă, e clar că el cunoştea foarte bine fiecare instrument din orchestră, ştia exact ce voia de la fiecare.

Există aici şi instrumente pe care nu le întâlnim în mod normal în orchestră?

Da, avem fierăstrăul muzical, dar numai pentru o măsură. Mult mai interesantă cred că este, însă, combinaţia de instrumente, deoarece Enescu nu foloseşte, de fapt, întreaga orchestră prea des. Deci, din perspectiva mea, calitatea extraordinară sonoră stă mai degrabă în combinaţia foarte specială de instrumente, care este în concordanţă cu scena respectivă. E o scriitură remarcabilă, plină de culori, asocierea de instrumente fiind mereu alta. Şi scriitura din partida corzilor este specială: există solouri, grupuri mici, grupuri mai mari, toate modalităţile de atac - tot ce-ţi poate trece prin minte!

Trebuie să recunosc că nu am mai studiat atât de mult în toată viaţa mea!

Echipa Oedipe-ului de la Salzburg a fost una nouă, în sensul în care nici dvs., nici interpretul rolului titular, Christopher Maltman, nici regizorul Achim Freyer cu cunoşteaţi partitura. A reprezentat asta un avantaj?

Da, perechile noi de ochi pot fi un mare avantaj şi sigur că m-am bucurat foarte tare să constat că baritonul Christopher Maltman ştia deja partitura extrem de bine atunci când am început repetiţiile. Trebuie să recunosc că nici eu însumi nu am mai studiat atât de mult în toată viaţa mea! E nevoie aici de timp pentru a intra în partitură şi apoi, după ce intri, descoperi atât de multe lucruri încât nu te mai poţi opri din studiat. E o nebunie!

Cam cât timp aţi dedicat studiului, înainte de a veni la repetiţii aici, la Salzburg?

Greu de spus, pentru că la început, aşa cum vă spuneam, nu am avut o partitură bună. Am făcut rost de o partitură bună cam cu două luni înainte de venirea aici şi de atunci înainte am lucrat în fiecare zi. Dar înainte de a găsi o partitură generală în regulă am folosit reducţia pentru pian, care există şi este bună. Am studiat, evident, foarte mult şi textul deoarece, trebuie spus, el este baza, iar libretul lui Edmond Fleg este extraordinar! Pentru că, haideţi să fim cinstiţi: există opere al căror libret îl citeşti şi zici…ok, hai să vedem ce are de zis muzica (râde)! Dar aici textul este la fel de valoros ca muzica, din punctual meu de vedere.

Dincolo de calitatea teatrală nemaipomenită, Oedipe are şi o calitate formală grozavă!

Aţi descrie opera ca întunecată?

Da şi nu. Sigur că instrumentele grave sunt importante, mai ales la început: opera se deschide cu un solo la contrafagot, apoi contrabaşii şi trombonii sunt iarăşi foarte importanţi, cele trei tube - deci instrumentele ce emit sunete de joasă frecvenţă - dar ultimul act este extrem de luminos, e în mi major. Iar finalul, când Oedipe păşeşte în necunoscut, e un moment cu totul special. Iar muzica revine, cade cumva la un sol grav, cu care opera începe, de altfel. Sunt convins că Enescu a gândit asta de la început, pentru că o altă mare calitate a operei este dată de faptul că simţi că el a avut un plan foarte, foarte clar. Un plan formal. Opera poate fi văzută şi ca o simfonie, într-un fel. Deci dincolo de calitatea teatrală nemaipomenită, are şi această calitate formală grozavă, pe care o mai găsim la Wozzeck, de exemplu. Muzica are o structură foarte puternică.

Credeţi că după această montare de la Salzburg vom auzi şi vedea Oedipe ceva mai des, în sensul în care alte festivaluri importante sau teatre lirice vor urma exemplul de aici?

Festivalul de la Salzburg are întotdeauna un impact puternic, aşa că să sperăm că aceste spectacole vor atrage şi altele.