Viniciu Moroianu - laureat cu premiul al II-lea al primei ediţii de după 1989 a Concursului Internaţional "George Enescu" (a fost reluarea competiţiei, după o lungă pauză). Era în 1991... Actualmente un pianist cu numeroase apariţii concertante şi camerale în ţară şi în străinătate, titularul unei clase de interpretare pianistică la Universitatea de Muzică din Bucureşti, Viniciu Moroianu a fost - exact un sfert de veac - membru în juriul competiţiei internaţionale ce poartă numele lui Enescu. În ediţia 2017 a festivalului apare pe afiş cu un opus semnat de Dinu Lipatti - muzician a cărui personalitate a fost omagiată în lume în acest an, cu prilejul centenarului naşterii sale. De altfel, Viniciu Moroianu este nu numai un interpret, ci şi un cercetător al creaţiei şi activităţii lui Dinu Lipatti, preocupările sale concretizându-se şi în teza sa de doctorat, dar şi în editarea unor pagini ale marelui artist născut în martie 1917.

Mă bucur şi mă simt onorat să revin pe scena Festivalului Internaţional "George Enescu", o manifestare de un asemenea uriaş prestigiu mondial. Revin cu o lucrare de patrimoniu din creaţia lui Dinu Lipatti, o partitură pe care am mai cântat-o într-o ediţie precendentă a festivalului, o lucrare în care cred foarte mult şi care merită să aibă un loc stabil în stagiunile de concert atât la noi, cât şi pe alte meridiane.

Aşadar Simfonia concertantă op.5 pentru două piane şi orchestră de coarde de Dinu Lipatti...

O lucrare care s-a cântat în general rar în toate deceniile care au urmat compunerii sale, în anul 1938. Personal am mai interpretat-o alături de Luiza Borac, de Vlad Dimulescu, dar şi de alţi pianişti. Este o lucrare destul de greu de "montat" şi de programat: a fost o problemă uriaşă inclusiv cu materialul de orchestră până... foarte de curând! Am avut bucuria să o cânt în festival cu celebra Academy of St.Martin in the Fields în urmă cu vreo şase ani şi iată că acum am ocazia să o cânt din nou cu un ansamblu de elită - Camerata Salzburg. M-aş bucura să fie şi ei - aşa cum au fost şi alţii - fermecaţi de această lucrare, de scriitura ei, de punerea sa în pagină, de factura orchestrală, de dialogul viu şi incitant cu cei doi parteneri şi să o ţină minte pentru a o mai programa şi altă dată.

Care a fost reacţia ansamblului londonez al Academy of St. Martin in the Fields în privinţa acestei partituri?

Lucrarea "s-a montat" destul de repede (pentru a folosi termenii regiei de operă) însă i-a captivat; atunci au fost două concerte (spre deosebire de actuala ediţie) - unul la Ateneu şi încă unul în minunatul Castel "Cantacuzino" de la Buşteni şi sigur că lucrarea a "crescut" de la o repetiţie la alta; a fost un dirijor spaniol - Jaime Martin, iar parteneră pianistică mi-a fost Luiza Borac. Aş spune că membrii orchestrei au cântat cu mai multă plăcere, pe măsură ce lucrarea s-a finisat şi a apărut în toată frumuseţea ei.

Este de altfel o muzică foarte bine scrisă, inspirată, cântată pentru prima oară de autor cu acea minunată pianistă Clara Haskil - parteneră ocazională a lui Lipatti şi apoi cu viitoarea lui soţie, cu Madeleine Cantacuzino. Din câte ştiu eu, Lipatti a fost mereu la "pianul 2" - a cedat doamnelor primul pian... Este o muzică scrisă la 21 de ani, captivantă şi foarte inventivă ca mijloace componistice, foarte moderne aş spune pentru acea epocă: acel neoclasicism, acele armonii aspre, acel politonalism stravinskian, aspectele repetitive sau elementele de muzică aleatorică, chiar de jazz (care se purtau în epocă)... Tot ce reprezenta orientarea de avangardă a muzicii (exceptând serialismul) fusese asimilat de Lipatti în anii petrecuţi la Paris, care au succedat şcolii lui Mihail Jora; ceea ce a rezultat nu mi se pare deloc o muzică eclectică ci foarte "adunată", ca un fel de neo-baroc (cum scriau în acea perioadă Albert Roussel sau Martinu sau Honegger şi în primul rând Stravinski, în perioada sa neo-clasică iar muzica lui Lipatti se poate compara cu acestea, fără să pară depersonalizată). Este o muzică scrisă nu numai cu aplomb, ci şi cu multă autoritate de către un tânăr foarte stăpân pe mijloacele componistice; punerea în pagină mi se pare uluitor de matură, dovedind un autor nu numai inspirat ci şi foarte... cult, care asimilase până la acea vârstă o ştiinţă componistică deosebită. Comparând această Simfonie concertantă şi Concertino-ul scris cu aproape 2 ani înainte (la doar 19 ani) se poate observa îndrăzneala şi maturizarea crescândă, de la un an la altul!

În plan interpretativ, sunt desigur probleme de asamblare şi de respiraţie comună - ne-a pus tuturor de fiecare dată!!! - însă sper ca această nouă colaborare să fie în spiritul şi litera scriiturii lui Lipatti...

A fost, desigur, ideea organizatorilor de a alătura astfel două generaţii de laureaţi ai Concursului "Enescu" în această lucrare...

Am ştiut încă înainte să înceapă competiţia de pian de anul trecut că miza acelui concurs era şi un viitor parteneriat pentru această lucrare, pe care urma să îl am eu - ca membru al juriului - cu cine ar fi câştigat premiul I. În ceea ce o priveşte pe Viktoria Vassilenko (gândindu-mă acum la evoluţia ei din septembrie 2016) suflul şi pregnanţa din Sonata de Prokofiev pe care a interpretat-o atunci într-o etapă anterioară finalei îmi dau speranţa că se va adapta bine atât spiritului liric, doinit al părţii secunde a lucrării lui Lipatti, cât şi vervei, sevei, umorului şi vivacităţii pe care le are de asemenea această muzică. De altfel, Simfonia concertantă de Lipatti a mai fost interpretată şi în Bulgaria: eu am cântat-o cu o colegă de generaţie din ţara vecină la Gabrovo.

De fiecare dată când reiau această partitură o redescopăr! Să sperăm că acest Centenar Lipatti este un bun prilej ca lumea să îşi reamintească nu numai de marele pianist Dinu Lipatti, ci şi de întreaga sa moştenire componistică, ce are nişte realizări majore care îşi aşteaptă drumul spre scena de concert şi spre inima şi sufletul publicului!