ACUM:
7.00
Allegro... de weekend
Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Urmează: 9.50 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 9.54 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Festivalul Enescu 2017. Interviu cu dirijorul Vladimir Jurowski

Publicat: luni, 4 Septembrie 2017 , ora 12.49
Agenda directorului artistic al Festivalului Enescu este plină; după opera Wozzeck prezentată în această vară la Festivalul de la Salzburg, a urmat întâlnirea cu Oedipul enescian, prezentat la București în 2 septembrie și apoi la Londra în 23 septembrie. Am avut doar câteva minute pentru acest interviu, realizat în pauza dintre două (lungi) repetiții la Londra cu opera lui George Enescu.

Cum ați caracteriza Festivalul George Enescu în contextul altor mari festivaluri de muzică clasică din lume?

Festivalul Enescu este cu siguranță unul dintre cele mai importante festivaluri în Europa, aș spune alături de Festivalul de la Edinburgh și de BBC Proms. Există desigur și alte festivaluri, precum Aix-en-Provence sau Salzburg, care includ și alte arte, dar când vorbim despre muzica clasică, Festivalul Enescu stă alături de cele pe care le-am numit, la care adaug Primăvara la Praga sau Nopți albe din Sankt Petersburg. Este, într-adevăr, unul dintre cele mai importante festivaluri pe care le avem acum în lume.

Știm că ideea Forumului Internațional al Compozitorilor Contemporani vă aparține. De ce considerați importantă susținerea și promovarea muzicii contemporane?

Pentru că fără ea, nu există viitorul muzicii. Neexistând prezent, nu poate exista viitor. Sunt convins că dacă ne limităm la moștenirea clasică, vom pierde drumul spre noul public și spre creatorii de mâine. Trebuie să începem prin a susține compozitorii prezentului și să facem ca muzica lor să fie prezentată și să devină cunoscută la fel cum este cea clasică. Desigur că nu putem garanta că fiecare lucrare cântată va deveni cunoscută. Nu vom putea ști decât după 10-15 ani de la prima audiție. Iar dacă lucrarea supraviețuiește în cadrul repertoriului, atunci a reușit. Trebuie să ne asigurăm că o creație primește o șansă. Cred că trebuie de asemenea să sporim conștientizarea muzicienilor și a publicului asupra faptului că muzica contemporană este o parte vitală a ceea ce numim lumea muzicii clasice și nu un fel de activitate periferică. Cea mai importantă este muzica scrisă azi. Așa era în vremea lui Haydn și Mozart, la fel în cea a lui Verdi, Wagner, Ceaikovski și în vremea lui Mahler. Din păcate astăzi nu mai este deloc așa și ține de noi, cei din lumea muzicii clasice, să ne asigurăm că muzica de azi primește la fel de multă atenție ca aceea din secolele trecute.

Vă rog să vorbim și despre muzica lui George Enescu. Este el unul dintre cei mai importanți ai secolului 20?

Este foarte dificil să clasificăm importanța în secolul 20, există numeroase direcții stilistice. Este recunoscut faptul că Igor Stravinski sau Claude Debussy, născuți în secolul 19 dar activi în secolul 20, Debussy la început, Stravinski până aproape un ultimul sfert al secolului, apoi Schönberg, Weber, Berg, Bartok, unii i-ar include și pe Prokofiev și Șostakovici, alții ar protesta vehement cu privire la includerea ultimilor doi compozitori în categoria celor mai importanți, spre exemplu Pierre Boulez. Apoi nu ar trebui să îi uităm pe Messiaen, pe compozitorii de după cel de-al doilea război mondial. Așa că este într-adevăr dificil a spune cine au fost cei mai importanți sau influenți. Ce aș spune este că Enescu ocupă un loc special printre compozitorii de secol 20, similar cu cel al lui Szymanovski, Suk și Martinu, dar și aproape de minunatul compozitor austriac Alexander Zemlinski. Pentru mine, Enescu are o poziție singulară, este unic, a creat un stil muzical care îi aparține doar lui, care nu a condus la o continuitate. El a fost începutul, centrul și finele acestui stil muzical, o fuziune de influențe – din școala franceză dar și cea romantică germană. Are mai multe filoane de pornire, dar a reușit să le îmbine într-un stil componistic cu totul personal, în același timp modern și tradițional, cu inovație dar și păstrare a valorilor tradiționale, a muzicii populare. A fost cu siguranță un romantic în vremea în care romantismul devenea demodat, a fost cu certitudine înaintea timpului său în unele dintre creațiile sale, precum Oedipe. În același timp s-a situat în afara timpului și spațiului. Când cântăm Oedipe acum, uneori este greu a spune dacă este o compoziție din secolul 19, 20 sau poate 21, are toate elemente. Pentru mine, cel mai important aspect în ceea ce îl privește pe Enescu - compozitorul, este faptul că a reușit să găsească, să dezvolte și să concluzioneze un limbaj muzical foarte, foarte personal, aceasta într-un timp în care în jurul lui existau atât de multe influențe posibile, de la toți compozitorii pe care îi cunoscuse și îi întâlnise. Cu toate acestea, muzica este a lui și a nimănui altcuiva. Aceasta este pentru mine marea valoare a muzicii lui Enescu.

„Oedipe, cea mai importantă creație enesciană”. Sunteți de acord? Care este părerea dvs. despre această operă?

Este greu să pui etichete. Cred că Simfoniile a 2-a și a 3-a sunt la fel de importante în dezvoltarea compozitorului, la fel și creațiile târzii, precum Simfonia de cameră, dar ele reprezintă o altă latură stilistică. Ceea ce este clar este faptul că Oedipe este opus magnum, principala compoziție, cea pe care a scris-o aproape jumătate din viață, care sintetizează multe dintre aspirațiille sale personale și artistice. Omul Enescu, filosoful Enescu și artistul Enescu ajung în această creație la împlinirea totală. Pe de altă parte, sunt trist pentru că Enescu ne-a lăsat o singură operă, că nu s-a lansat într-un alt proiect în acest gen. La fel, este păcat că nu a finalizat Simfoniile a 4-a și a 5-a, pentru că sunt de părere că intențiile sale mergeau mai departe de cele două lucrări simfonice anterioare. Ar fi fost minunat să avem o a doua operă enesciană și alte simfonii. Dar avem Oedipe, o creație minunată și foarte greu de montat din punct de vedere teatral. Cred că muzica naște o puternică atmosferă, uneori foarte dramatică. Dar adesea intervin și dimensiuni epice care îmi amintesc de Wagner la maturitate, de Parsifal, spre exemplu. Staticul evoluției dramaturgiei împiedică teatrele să o transforme într-o montare captivantă pentru public, așa că nu sunt suprins că această operă nu a fost cântată frecvent în trecut, dar am un sentiment că odată cu schimbarea esteticii din teatrul de operă modern, cu sporirea componentei vizuale, este cu siguranță posibil ca Oedip să primească montarea ei de referință. Sunt convins că în următorii doi ani veți vedea mai multe montări de Oedipe în întreaga lume. Am avut anul trecut o producție de mare succes la Covent Garden din Londra, acum câțiva ani a fost o altă producție la Viena, iar eu intenționez să aduc această operă în teatrele importante cu care lucrez. Nu știu dacă va fi München, Paris, Dresda, Metropolitan din New York sau poate Teatrul Bolșoi din Moscova, dar doresc să arăt această operă mai mult lumii. Îmi dau seamă însă acum, după această scurtă dar foarte intensă perioadă de studiu a partiturii alături de London Philharmonic și soliștii, că este o lucrare cu provocări extraordinare, atât pentru cântăreți cât și pentru orchestră. Nu este o creație ușoară și nu poate fi tratată cu superficialitate, necesită soliști de top.

Îi avem acum la București?

Sunt absolut sigur că da.

Știm că ați pătruns până în cele mai mici detalii ale partiturii operei. Ce aspecte v-au frapat?

Pot să vă spun că studiul nu a fost deloc ușor, pentru că, din păcate, după toți acești ani, nu există o partitură tipărită. Există doar scrisă de mână de un copist al lui Enescu, în anii 20, în Franța și un manuscris al lui Enescu, de asemenea greu de descifrat. Așa cum știți, Enescu a fost în primul rând un mare interpret, nu doar violonist, ci dirijor, pianist, cânta și la alte instrumente. Așa că partitura este plină de foarte meticuloase și detaliate remarci, indicații și solicitări pentru interpreți, uneori chiar pentru un anume instrumentist din orchestră sau pentru un corist. Așa că nu este vorba doar de note muzicale și text, sunt multe straturi suprapuse care îmi amintesc de unele lucrări contemporane pe care le-am dirijat. Dificultatea constă în a le putea cuprinde cu privirea, iar a citi o partitură scrisă de mână este și mai greu. Așadar pe parcursul studiului a trebuit practic să învăț creația pe de rost, nu doar ca muzică, ci și ca detalii, pentru că atunci când ai în față o partitură indescifrabilă, trebuie să știi permanent ce urmează, pentru că altfel este imposibil să dirijezi. În acest sens, a studia și a dirija Oedipe a fost una dintre cele mai mari provocări ale vieții mele profesionale, deși dirijez opere de aproape 25 de ani și am în repertoriu peste 50 de titluri și am cântat și multă muzică contemporană. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o partitură atât de detaliată și complexă cum este Oedipul enescian. Este o creație foarte frumoasă, dar o provocare.