Un român este dirijorul asociat al uneia dintre primele 5 orchestre din Statele Unite ale Americii: Cristian Măcelaru, dirijor asociat al celebrei Orchestre Simfonice din Philadelphia, orchestra lui Leopold Stokowski şi preferata lui Serghei Rahmaninov.

În 26 septembrie 2016, Cristian Măcelaru, un dirijor pe care şi publicul din România are privilegiul de a-l vedea pe scenele din Bucureşti şi nu numai, conduce un program dificil în faţa Corului Academic, Corului de copii Radio şi Orchestrei Naţionale Radio.

Maestre Cristian Măcelaru, în cronicile entuziaste s-a scris despre dumneavoastră că aţi dirijat fără aroganţă, că oferiţi expresivitate fără demonstraţii în exces, dar şi că citiţi o partitură în stil fermecător. Sunt cuvinte care, în viziunea cronicarilor, pentru un dirijor cu personalitate bine conturată ca a dumneavoastră la vârsta dumneavoastră, la 36 de ani, sunt extrem de importante. Aveţi 36 de ani. Da?

Da.

Care sunt la această vârstă pentru dumneavoastră coordonatele cele mai importante ale profesiei de dirijor, aşa cum aţi aplicat până acum în concerte ori spectacole?

E unul dintre lucrurile cele mai frumoase pe care le avem ca şi artişti, mai ales ca şi dirijor, pentru mine… e faptul că întotdeauna avem această posibilitate să colaborăm cu foarte mulţi alţi artişti şi în această extindere, ca să spun aşa, a partiturii, colaborarea cu artiştii de pe scenă, întotdeauna găsesc o foarte mare plăcere în a putea învăţa lucruri noi, a putea experimenta idei noi, a putea descoperi lucruri foarte frumoase care, sigur, fiind o singură persoană sunt limitat în ale putea înţelege singur. Şi-atunci, având această experienţă cu artiştii cu care colaborez, întotdeauna mi se deschide orizontul unei partituri noi, chiar şi unei partituri vechi. Şi acesta este lucrul cel mai important pentru un artist, pentru toată viaţa sa… să rămână în continuare căutător, ca aceste colaborări să devină un punct de învăţare.

Cu alte cuvinte, cine-şi alege o profesie artistică - şi vorbim aici în mod special despre profesia de dirijor, care este şi un dat, şi un har, nu doar muncă, ci şi talent - trebuie să aibă şi această componentă spirituală - dragostea de oameni.

Exact. Dragostea de oameni şi dragostea de a nu se opri în colaborarea şi în experienţa colaborării cu oamenii.

Şi a împărtăşi cu ei totul…

Exact. Enescu, chiar… şi acum am să parafrazez puţin pentru că nu ştiu exact citatul, dar… Enescu spunea că în artă nimic nu este al tău, decât atunci când l-ai datorat altcuiva. Şi e o idee extraordinară care se poate experimenta chiar în fiecare zi. E o plăcere atât de frumoasă să poţi să împărtăşeşti ceea ce ţi s-a dat, ceea ce ai primit ca dar şi ca meserie. În acelaşi timp, nu poate deveni un lucru artistic şi deplin decât atunci când l-ai lăsat, când l-ai împărtăşit, când l-ai dăruit oamenilor cu care lucrezi sau celor care ascultă. Şi-atunci devine artă!

Aţi dirijat şi mai urmează câteva dintre ansamblurile de valoare din Statele Unite şi Europa. Aveţi o anumită aplicare, ca să nu spun preferinţă, pentru anumite orchestre, pentru un anumit tip, mod de sonoritate? Orchestre europene şi, bineînţeles, experienţa pe care o aveţi cu Philadelphia, cu Chicago, cu celelalte orchestre americane.

Sincer, nu pot să spun că am un lucru pe care îl doresc înainte să mă duc la orchestră. Mă duc întotdeauna cu urechi deschise şi cu inimă deschisă. Pe parcursul anilor mi-am dat seama care sunt lucrurile care mă atrag cel mai mult la o orchestră şi primul şi primul lucru care mă atrage cel mai mult la orchestră este dorinţa de a colabora sau voinţa de a lucra cu toată inima. Pentru mine, sincer, prea puţin contează detaliile tehnice, detaliile unui sunet definit într-o modalitate sau alta, cât mă interesează mai mult dorinţa oamenilor de a colabora, de a dărui absolut tot ceea ce au. Şi sunt orchestre care fac acest lucru cu o naturaleţe extraordinară, cum este de exemplu Orchestra din Philadelphia, la care m-a atras acest lucru de la început. În Philadelphia încă nu am dirijat un concert în care să simt că orchestra nu a dăruit absolut totul… şi deja am aproape 100 de concerte pe care le-am dirijat şi de fiecare dată simt că orchestra dăruieşte absolut totul. Este atât de profundă această experienţă, în care 100 de oameni pe scenă, toţi dăruiesc exact la fel de mult. Este extraordinar!

Sunt câţiva ani de când aţi început să dirijaţi efectiv Orchestra din Philadelphia şi deja aveţi 100 de concerte cu ei?

Nu ţin minte sigur, dar ştiu că anul trecut am trecut de 75. Asta este darul pe care l-am primit. Este un lucru care mi s-a oferit şi un lucru pentru care sunt recunoscător.

Aţi fost de foarte tânăr în America. Aţi fost cel mai tânăr concert-maestru al Orchestrei Simfonice din Miami. La Carnegie Hall aţi debutat la 19 ani. Aţi avut multe şanse profesional vorbind de foarte tânăr. Le-aţi prins şi v-aţi dezvoltat admirabil. Pleacă de aici, cumva, dorinţa dumneavoastră de a ajuta la rândul dumneavoastră pe cei foarte tineri, în diverse proiecte - Orchestra de Tineret din Houston ş.a.m.d.

Da. Foarte, foarte multe. Am realizat, după un anumit timp după ce am văzut toate şansele care mi-au fost oferite mie, că acelaşi lucru e în responsabilitatea mea, ca eu să ofer aceleaşi şanse şi altor tineri. E un lucru foarte, foarte important şi un lucru care nu vreau să-l uit niciodată. De aceea încerc şi colaborez şi modul de ajuta tinerii se schimbă în diferitele ipostaze ale carierei. La început se reprezentau prin a lucra cu copiii din orchestra de tineret, după aceea se transformă în alte modalităţi, în alte lucruri.

Ce este Crisalis Music Project, unde sunteţi fondator şi director artistic?

A fost o organizaţie pe care eu am pornit-o din dorinţa de a schimba puţin această mentalitate, mai ales în America mai mult decât în Europa, a unui student care merge la Conservator, termină facultatea, e foarte bine stabilit cu instrumentul în mână, dar apoi realităţile vieţii te obligă să găseşti un loc de muncă, să găseşti modalitatea în care să poţi să supravieţuieşti. Ei.. şi în America sunt mulţi cei care termină Conservatorul decât cei care primesc poziţie sau cei care reuşesc să câştige o poziţie. Ideea organizaţiei Crisalis Music Project a fost ca să ajut şi să deschid puţin ochii celor care au terminat o viaţă de studiu al muzicii şi să vadă cum ar putea să îşi folosească ei acest dar pentru beneficiul oamenilor din jurul lor, în afară de a nu mai cânta într-o orchestră; să vadă cum se poate colabora cu alţi artişti, cum să poată folosi anii de studiu pe care ei i-au pus în viaţa lor, să poată să înveţe cu să poată organiza concerte… o şcoală practică. În acelaşi timp să îi expună, să-i conecteze cu alţi artişti care au trecut prin aceleaşi întrebări, aceleaşi probleme de viaţă şi apoi au ajuns pe partea cealaltă, unde sunt artişti maturi, care să îi ajute să colaboreze. Ideea aceasta de a merge la şcoală să înveţi un instrument, mergi la facultate pentru ca apoi să cânţi într-o orchestră e foarte miopică, este numai un lucru ce-l putem face cu un instrument. Muzica este un lucru atât de necesar în societăţile în care trăim şi e foarte frumos să putem să găsim şi alte modalităţi în care putem folosi această artă.

Să ne întoarcem la RadiRo, la Bucureşti. Festival pentru orchestrele europene de radio. Un titlu foarte interesant. Cum vi se pare această idee a reunirii unor orchestre simfonice ale radiourilor din Europa? Orchestra care au un anumit specific - realizează şi foarte multe înregistrări.

Mi s-a părut o idee foarte interesantă, mai ales că, într-un fel, într-o lume virtuală, orchestrele radio din lume sunt toate conectate. Toate colaborează, dar de la distanţe foarte mari. E o idee interesantă să poţi să asculţi o orchestră… e, de fapt, o oportunitate unică să putem asculta o orchestră radio pe viu, în sală. E foarte necesar ca orchestrele radio să facă ceea ce fac acum, să înregistreze aceste lucruri, să transmită concertele care se fac, sunt o necesitate fenomenală. Dar, în acelaşi timp, e un lucru atât de frumos să poţi să experimentezi aceste orchestre pe care le ascultăm, le recunoaştem… să le experimentăm şi pe viu. E un bonus foarte frumos. Şi asta este un lucru interesant, pentru că muzica comunică în feluri diferite, prin undele radio dar şi prin lucruri vizuale. Atunci când avem această experienţă, şi ascultând într-o sală de concerte, comuniunea cu cei care ascultăm concertul… e o parte foarte importantă a procesului artistic această întâlnire.

Orchestra Naţională Radio - o cunoaşteţi relativ bine. Cunoaşteţi destul de bine pe muzicienii ei, foarte bine. Aţi lucrat de câţiva ani împreună. Cum găsiţi această orchestră care se împrospătează cu fiecare generaţie, la fiecare câţiva ani apar tineri noi, aşa cum se întâmplă peste tot în lume.

Se întâmplă peste tot în lume şi e un lucru care-mi place foarte mult şi e şi motivul pentru care mă reîntorc la Orchestra Radio în fiecare an… e faptul că de fiecare dată când revin, tot mai mult ne apropiem de o creaţie artistică care să fie satisfăcătoare, cred eu, şi pentru public şi pentru cei de pe scenă şi pentru mine.

Aveţi o relaţie bună cu muzicienii din Orchestra Radio.

Un parteneriat foarte bun.

Ştiu că şi lor le face plăcere.

Orice relaţie pe care o avem, chiar şi între două persoane, cu cât discută mai mult termenii relaţiei respective, cu atât relaţia devine mai profundă sau mai matură. Maturizarea unei relaţii ia foarte mult timp.