Aflată în Elveţia pentru debutul ei pe scena Operei din Zurich, soprana Anita Hartig i-a vorbit Luminiţei Arvunescu despre noua ei experienţă cu rolul Marguerite din opera "Faust" de Charles Gounod, dar şi despre bucuria de a reveni pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în "Gala de operă" cu care aceasta îşi deschide noua stagiune.

Anita Hartig, stagiunea 2016-2017 a început pentru tine cu un debut în teatru. Debutul pe scena Operei din Zurich, marţi, 20 septembrie. Cum a fost acest debut şi cum ai fost primită, de fapt, la Zurich?

Înainte de asta, daţi-mi voie să vă salut şi să vă mulţumesc încă o dată că v-aţi gândit la mine şi că, din când în când, ne auzim aşa... de la depărtare. A fost un debut cum sunt toate debuturile, foarte emoţionant. După o vacanţă binemeritată am început la Zurich cu două săptămâni de repetiţie cu diverşi colegi şi un cast nou, Faust, care m-a bucurat enorm. A fost debutul meu aici. Publicul a fost primitor, la fel şi colegii şi toţi cei din jurul nostru. Fiecare şi-a dat silinţa să decurgă lucrurile cât de bine posibil după vacanţa de vară.

Zurich era locul unde trebuia de fapt să debutezi încă din Stagiunea 2014-2015. Atunci, debutul tău în acest teatru ar fi fost şi un debut în rolul Violetta Valery din "La Traviata" lui Verdi. Acum te-ai reîntors cu un alt rol extrem de consistent, Marguerite din "Faust" de Gounod.

Da, n-a fost să fie la momentul respectiv, din diverse motive pe care nu are sens să le discutăm după atâta timp. Pentru mine deja este trecut demult, demult... şi tot răul spre bine: cred că am fost protejată de univers de anumite neplăceri.

Ai revenit în activitate, aşadar, cu cel mai nou rol al tău, Marguerite din "Faust", un rol pe care l-ai abordat pentru prima oară pe scena Teatrului "Capitole" din Toulouse astă vară, pe final de stagiune.

Exact, este un rol nou şi un rol care sper să mai crească, un rol care mă provoacă şi îmi place deosebit pentru că personajul se schimbă de la act la act şi asta mă incită să joc şi să caut diverse culori ale personajului.

Este un rol destul de dificil, cumva apropiat de Mimi, chiar tu declarai la un moment dat, dar care îţi cere pe final o mare expresivitate dramatică. În urma spectacolului de la Toulouse, cronicarii au declarat toţi la unison că a fost un pariu câştigat. Cum te-ai simţit acum, în noua producţie de la Zurich?

Debutul la Toulouse a fost foarte, foarte emoţionant, mai ales că Faust era Teodor Ilincăi în cast. Am avut o echipă chiar foarte, foarte bună în jurul nostru… şi un coach, care ne-au ajutat cu franceza, cu anumite accente. Iar regia de acolo nu a fost nici ea foarte complicată, în sensul că nu trebuia să alergăm pe scenă, să obosim sau să facem fel de fel de nebunii, aşa că ne-am putut concentra pe muzică, pe voce, pe tot ce ţinea de asta.

Producţia de la Zurich, producţia gândită de regizorul olandez Jan Philipp Gloger, te-a solicitat cu mult mai mult?

E puţin diferită. Anumite lucruri simt că aparţin de acolo, anumite lucruri sunt diverse. Poate mai trebuie să mai las timp, să mă mai acomodez cu viziunea dumnealui ... dar astea sunt provocările fiecărei înscenări şi noi trebuie să ne găsim legato-ul sau să găsim adevărul nostru într-o înscenare sau alta. A fost, sigur, o nouă provocare, a venit în plus după vacanţă, a fost o altă chestiun. Dar rolul simt cum creşte.Şi-l descopăr din ce în ce. Iar asta îmi place nespus.

Şi se pliază foarte bine pe vocalitatea şi sensibilitatea ta. E foarte important acest lucru.

Cred că da. Se aseamănă, cum aţi spus, cu Mimi ca şi lirism, ca şi anumite momente de izbucniri, dar personajul suferă alte schimbări: de la inocenţă, puritate şi naivitate, Marguerite ajunge să înnebunească din motive foarte clare. Pentru că îşi pierde copilul sau îl ucide - asta în diverse înscenări, se lasă la latitudinea publicul de înţeles - şi, după ce, mai înainte îşi pierde iubirea, îşi pierde fratele… aşa că este un pic mai divers finalul "Boemei".

Am citit că este o producţie care a translatat oarecum acţiunea romanului lui Goethe şi implicit a operei lui Gounod în epoca celui de-al doilea Imperiu, adică în perioada deceniului 1850-1860 din Franţa. Ţi s-a părut mai interesantă această punere în scenă în comparaţie cu ceea ce ai avut la Toulouse? Te-a provocat mai mult?

Pe mine… - poate sunt un pic, aşa, de modă veche - pe mine mă provoacă muzica şi vocea, crearea imaginilor exact cu cuvintele libretului, transmiterea de energie prin sunet. Asta mă provoacă cel mai mult pe mine. O regie cred că trebuie să servească cântăreţului şi nu invers, pentru că la final ce impresionează sau ce rămâne după toate analizele sau discuţiile cu regizorul sunt vocea şi muzica. Sigur, un regizor care iubeşte cântăreţii trebuie să fie şi un bun psiholog. Să se explice în anumite situaţii sau anumite izbucniri sau anumite schimbări şi să scoată, poate, din tine anumite mişcări, dar care întotdeauna trebuie să fie muzicale. Altfel, nu este just.

Deci tu, ca artistă, mizezi mai mult pe sensibilitatea, expresivitatea vocii tale şi mai puţin pe gestica exterioară şi pe situaţiile în care eşti pusă, de fapt de regizor.

Cred că vin de la sine. Deci, nu ar trebui impuse unui cântăreţ sau unui om; din moment ce trebuie să te mişti înspre cineva, o faci într-un mod firesc şi natural, nu trebuie să spună un regizor "fă trei paşi sau patru paşi, cinci, înspre Faust". O faci din muzică, vine din text, o faci din naturaleţe...dar să nu credeţi acum că-mi neglijez partea de joc: Îmi place foarte mult să joc şi îmi place să caut…

Tu joci şi cu privirea! Asta-mi place foarte mult la tine.

Asta caut! Detaliile şi micile gesturi şi în rolul Marguerite, iar spre final, nebunia în rolul acesta. Acolo încerc să mă pun într-o situaţie unde… după toate cele întâmplate, întrebându-mă, cum aş reacţiona?!

Scena finală este foarte greu de rezolvat şi din punct de vedere regizoral, dar şi din punctul de vedere al interpretei rolului Marguerite.

Sigur, sigur. Acolo, noroc că ni s-a lăsat spaţiu şi nu trebuie să alergăm, cum am spus. Este suficient de dramatic şi de dificil vocal acel moment, care trebuie să fie: un ultim strigăt de eliberare, de absolvire sau de iertare al Margueritei...Iar acolo, totul se lasă la latitudinea muzicii, a cântăreţului şi a ceea ce Gounod a scris. E bine.

Spuneai că te-ai simţit foarte bine la Tuolouse pentru că l-ai avut alături şi pe Teodor Ilincăi. La Zurich ai un alt partener în rolul Faust. Este vorba de Charles Castronovo. Ai mai colaborat cu el până acum?

Nu, niciodată. Sigur, ne cunoaştem din domeniu, dar niciodată nu am cântat împreună pe scenă. Dar după părerea mea - şi asta o spun cu toată sinceritatea, şi nepărtinitoare - Teodor Ilincăi este printre cei mai buni şi mai talentaţi Faust. Nu e o laudă, e un fapt!

La Zurich, deocamdată, ai susţinut doar primul spectacol din serie şi, cu siguranţă, spectacolul va creşte de la o seară la alta, nu numai pentru tine, ci şi pentru întreaga distribuţie.

Absolut! Înspre asta muncim.

Ce urmează după Zurich este însă un moment care înseamnă - cel puţin pentru noi, cei de acasă - foarte mult, pentru că reprezintă revenirea ta pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. Este vorba de "Gala de operă" din 14 octombrie cu care această instituţie îşi deschide noua stagiune . Te întorci la Bucureşti, după câţi ani?

Nici nu mai ştiu!

Mulţi.

Cred că da. Sigur, mă bucur enorm că s-au potrivit datele şi cânt iarăşi la Bucureşti. O să fiu extrem de emoţionată. Din nou acasă, unde am avut ocazia să cânt atât de puţin...şi unde sper ca pe viitor să ajung mai des şi să cânt şi cu colegii mei români.

Mai este important pentru tine ca, din când în când, să cânţi şi pentru publicul din România? Ce valoare mai poate să aibă acest lucru când ai o agendă plină cu spectacole la Teatrul "Metropolitan" din New York, iată, Opera de Stat din Viena te aşteaptă cu Mimi din nou, în curând…

Păi cum să nu aibă valoare! Eu am o menire. Şi din moment ce ţi s-a dat un talent, acela vrei să-l împărtăşeşti, mai ales cu cei de-acasă, nu? Cu casa ta, cu oamenii, cu prietenii, cu familia, cu cei care te-au văzut crescând… unii poate au sperat să ajungi departe, unii poate n-au crezut în tine… aşa că revin, foarte umilă şi mândră să arăt tuturor: "uite, asta am reuşit să fac până acum!" Iar dacă dincolo am reuşit să impresionez, sper ca şi acasă, pentru voi, să fie la fel. Adică să bucur pe câţiva măcar, şi acasă.

Acesta e răspunsul pe care îl şi doream de la tine, Anita Hartig, în acest moment: răspunsul care îmi dă certitudinea că, foarte curând probabil, te vom putea vedea şi asculta în mai mult decât o gală, că vei reveni cu un rol întreg… cine ştie, poate chiar cu Marguerite din "Faust", pe scena Operei din Bucureşti. Noi te aşteptăm cu drag, să ştii!

Cu mare drag, vin şi eu, dacă se potrivesc datele, sigur.

Până pe 14 octombrie, îţi ţinem pumnii pentru următoarele spectacole cu "Faust" de la Opera din Zurich. Câte mai ai, de fapt?

Mai sunt încă patru.

Toi, toi, toi!

Mulţumesc tare mult.