ACUM:
19.00
Music box
Noutățile discografice din zona clasic, jazz&more.
Urmează: 20.00 Armonii preclasice O oază de liniște și echilibru.
Apoi: 21.00 Scena europeană Înregistrări sau concerte în direct.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Despre Concursul Enescu, Messiaen și țambal cu Peter Donohoe

Publicat: miercuri, 21 Septembrie 2016 , ora 9.09

Pianistul britanic este membru în juriul Secțiunii Pian a Concursului Internațional "George Enescu" 2016 și va susține un recital la Ateneul Român joi, 22 septembrie, de la ora 19.00.


Peter Donohoe, vă aflați în la București atât în postură de membru al juruiului pentru Concursul George Enescu, dar și ca artist care va susține un recital. Cum este să vă aflați în această dublă ipostază?

Pare a fi un fel de fază prin care trec, mă aflu atât de des în juriile concursurilor de pian, așa că am ajuns să cred că în ultimii 5 ani această activitate mi-a dominat viața. Mă voi opri, foarte probabil anul viitor, pentru că nu poți face acest lucru la nesfârșit. În afară de orice altceva, este un risc pentru sănătate, să stai și să asculți atât de mult. Este greu mai cu seamă pentru noi, cei trecuți de prima tinerețe.

Ce este interesant, aflându-mă în atât de multe competiții, este că poți ajunge să vezi 'pattern'-urile care apar - nivelul de pregătire dat de țara de proveniență, de zonă, de generație, și caracteristicile fiecărui mod de a cânta. Asta pentru mine este o sursă de fascinație continuă. Un singur lucru mă întristează, anume că nu prea văd britanici pe la aceste concursuri. Mai apar câțiva, ocazional, dar sunt atât de puțini, că dacă ar fi să comparăm cu cealaltă extremă, Coreea de Sud, de unde vin nenumărați instrumentiști și toți foarte buni, pentru că sunt instruiți cu mare grijă de la vârste fragede, discrepanța este uriașă.

În ceea ce privește propria-mi vizită la București, am un concert, chiar în mijlocul competiției în care eu trebuie să îi jurizez pe alții. Publicul va fi format, probabil, în marea lui majoritate din concurenți și ceilalți membri ai juriului. Este probabil cel mai stresant lucru imaginabil, pentru că în general, la un concert nu prea te afli în fața altor pianiști, nu e ceva comun. Dar să te afli în mijlocul unei competiții și să ai un recital, apare întrebarea 'Cine sunt eu să îi judec pe alții, dacă nu pot să cânt mai bine decât am făcut-o în acel concert?' Ideea se cam joacă cu nervii celui aflat în această postură. Am făcut-o de destul de multe ori, dar tot rămâne o responsabilitate enormă, pentru că într-o oarecare măsură trebuie să dai un exemplu.


Veți interpreta lucrări de Ravel, Debussy, Scriabin, dar și de Messiaen, sub îndrumarea căruia ați studiat…

Da, am studiat cu el pentru puțină vreme în anii '70, un an mai exact. În mod oficial eram studentul soției sale, care era o pianistă minunată - Yvonne Loriod - dar desigur, ei erau împreună și a fost o perioadă minunată.

Ce am găsit la Messiaen, care a dominat cea de-a doua jumătate a secolului XX, în parte pentru că a fost un compozitor excelent și în parte pentru că a avut elevi foarte buni, care sunt foarte diferiți de el - acesta este semnul unui mare profesor. Era cea mai plăcută persoană și chiar dacă îi detestai muzica, nu aveai cum să-l detești pe el. Era un om atât de generos și a fost fabulos pentru mine să descopăr cât respect avea pentru aproape toți compozitorii din trecut. Cât de interesat era să asculte Chopin, Mozart, chiar și Rahmaninov, cu care ar putea părea că se afla într-o opoziție culturală directă. Știa atât de multe. Cânta simfonii de Mahler la orgă, din memorie. Un geniu extraordinar… Era o așa plăcere să lucrezi cu el și să vezi cât de universală era abordarea lui. Eu m-am dus să studiez muzica lui Messiaen, dar am ajuns în schimb să îi descopăr universul...


Cum ați ales repertoriul pentru acest concert?

Știam câte ceva despre gustul publicului român și de asemenea nu am ales un program standard. În acest caz este vorba despre un fel de încredere pe care o am, vizavi de public. Nu are nevoie să audă aceleași lucrări de fiecare dată și am mai cântat la București și în alte câteva orașe din România și știu ce audiență este aici. Într-un fel este un program lipsit de compromisuri, dar în același timp este unul minunat. Am ales aceste lucrări pe ideea că Cantéyodjayâ de Messiaen are aceeași jovialitate ca Insula Veselă de Debussy și, într-o anumită măsură, și cu celelalte piese de Debussy. În afară de această zonă voioasă, avem doi compozitori depresivi - Ravel și Scriabin. În ambele cazuri apare această minunată modalitate de a exprima tristețea dată de starea generală a lumii la vremea aceea, și desigur vorbim despre Primul Război Mondial și Revoluția Sovietică și un viitor care arăta destul de urât. Să îi am unul lângă altul este destul de stimulant pentru mine. Muzică depresivă, dar minunată, pusă în alternanță cu cu jovialitatea celorlalte lucrări.


O întrebare puțin atipică… Știu că dumneavoastră ați fost și percuționist și am citit că la un moment dat ați fost chiar interesat de țambal. Este adevărat, mai ales că acum vă aflați într-o țară în care acest instrument este foarte prezent în zona folclorică?

A trecut multă vreme de când eram percuționist profesionist, într-un fel pot spune că mi-a finanțat cumpărarea primului pian, mai mult decât orice. Dar eram un percuționist destul de bun și nu pot spune că este mai simplu decât a cânta la pian, pentru că este o tehnică atât de complexă. Ce am învățat atunci, acum vorbim de anii '70, și mi-a ajutat în cântatul la pian este expresivitatea. Primul lucru care ne vine în minte despre percuționiști este că sunt duri, percutanți dacă vreți, dar din contră, asta sunt educați să nu fie și pentru asta se pregătesc intens. Bună parte din efortul percuționistului este acela de a face instrumentele sale să sune cât mai dulce. Dacă transferi această pregătire în cântul la pian, obții o abordare foarte lirică, mai mult decât alții care nu a trebuit să își tempereze forța brațelor. Este ceva cu totul și cu totul special și sunt foarte bucuros că am făcut-o, chiar dacă nu era în planul meu să devin percuționist.

Profesorul meu, Gilbert Webster, a fost primul artist britanic care a folosit țambalul în mediul cult, occidental. El era percuționist, dar a văzut o oportunitate, mai ales când era tânăr și muzica lui Kodaly devenise foarte populară în Marea Britanie. După aceea țambalul a penetrat și alte zone muzicale, cum ar fi cea de film și multe altele. Așa că profesorul meu m-a convins, mai ales că eram și pianist, și mi-am cumpărat un țambal. Am comandat unul de la Budapesta în 1975. A durat un an pănă când a sosit și între timp cariera mea pianistică a început să înflorească și a fost puțin cam târziu. Am cântat ceva vreme la țambal, dar după aceea l-am vândut unui prieten de-al meu care încă îl are și cântă la el. Este o istorie foarte frumoasă.

Interviu realizat de Radu Mihalache