Pianistul britanic este membru în juriul Secţiunii Pian a Concursului Internaţional "George Enescu" 2016 şi va susţine un recital la Ateneul Român joi, 22 septembrie, de la ora 19.00.

Peter Donohoe, vă aflaţi în la Bucureşti atât în postură de membru al juruiului pentru Concursul George Enescu, dar şi ca artist care va susţine un recital. Cum este să vă aflaţi în această dublă ipostază?

Pare a fi un fel de fază prin care trec, mă aflu atât de des în juriile concursurilor de pian, aşa că am ajuns să cred că în ultimii 5 ani această activitate mi-a dominat viaţa. Mă voi opri, foarte probabil anul viitor, pentru că nu poţi face acest lucru la nesfârşit. În afară de orice altceva, este un risc pentru sănătate, să stai şi să asculţi atât de mult. Este greu mai cu seamă pentru noi, cei trecuţi de prima tinereţe.

Ce este interesant, aflându-mă în atât de multe competiţii, este că poţi ajunge să vezi 'pattern'-urile care apar - nivelul de pregătire dat de ţara de provenienţă, de zonă, de generaţie, şi caracteristicile fiecărui mod de a cânta. Asta pentru mine este o sursă de fascinaţie continuă. Un singur lucru mă întristează, anume că nu prea văd britanici pe la aceste concursuri. Mai apar câţiva, ocazional, dar sunt atât de puţini, că dacă ar fi să comparăm cu cealaltă extremă, Coreea de Sud, de unde vin nenumăraţi instrumentişti şi toţi foarte buni, pentru că sunt instruiţi cu mare grijă de la vârste fragede, discrepanţa este uriaşă.

În ceea ce priveşte propria-mi vizită la Bucureşti, am un concert, chiar în mijlocul competiţiei în care eu trebuie să îi jurizez pe alţii. Publicul va fi format, probabil, în marea lui majoritate din concurenţi şi ceilalţi membri ai juriului. Este probabil cel mai stresant lucru imaginabil, pentru că în general, la un concert nu prea te afli în faţa altor pianişti, nu e ceva comun. Dar să te afli în mijlocul unei competiţii şi să ai un recital, apare întrebarea 'Cine sunt eu să îi judec pe alţii, dacă nu pot să cânt mai bine decât am făcut-o în acel concert?' Ideea se cam joacă cu nervii celui aflat în această postură. Am făcut-o de destul de multe ori, dar tot rămâne o responsabilitate enormă, pentru că într-o oarecare măsură trebuie să dai un exemplu.

Veţi interpreta lucrări de Ravel, Debussy, Scriabin, dar şi de Messiaen, sub îndrumarea căruia aţi studiat…

Da, am studiat cu el pentru puţină vreme în anii '70, un an mai exact. În mod oficial eram studentul soţiei sale, care era o pianistă minunată - Yvonne Loriod - dar desigur, ei erau împreună şi a fost o perioadă minunată.

Ce am găsit la Messiaen, care a dominat cea de-a doua jumătate a secolului XX, în parte pentru că a fost un compozitor excelent şi în parte pentru că a avut elevi foarte buni, care sunt foarte diferiţi de el - acesta este semnul unui mare profesor. Era cea mai plăcută persoană şi chiar dacă îi detestai muzica, nu aveai cum să-l deteşti pe el. Era un om atât de generos şi a fost fabulos pentru mine să descopăr cât respect avea pentru aproape toţi compozitorii din trecut. Cât de interesat era să asculte Chopin, Mozart, chiar şi Rahmaninov, cu care ar putea părea că se afla într-o opoziţie culturală directă. Ştia atât de multe. Cânta simfonii de Mahler la orgă, din memorie. Un geniu extraordinar… Era o aşa plăcere să lucrezi cu el şi să vezi cât de universală era abordarea lui. Eu m-am dus să studiez muzica lui Messiaen, dar am ajuns în schimb să îi descopăr universul...

Cum aţi ales repertoriul pentru acest concert?

Ştiam câte ceva despre gustul publicului român şi de asemenea nu am ales un program standard. În acest caz este vorba despre un fel de încredere pe care o am, vizavi de public. Nu are nevoie să audă aceleaşi lucrări de fiecare dată şi am mai cântat la Bucureşti şi în alte câteva oraşe din România şi ştiu ce audienţă este aici. Într-un fel este un program lipsit de compromisuri, dar în acelaşi timp este unul minunat. Am ales aceste lucrări pe ideea că Cantéyodjayâ de Messiaen are aceeaşi jovialitate ca Insula Veselă de Debussy şi, într-o anumită măsură, şi cu celelalte piese de Debussy. În afară de această zonă voioasă, avem doi compozitori depresivi - Ravel şi Scriabin. În ambele cazuri apare această minunată modalitate de a exprima tristeţea dată de starea generală a lumii la vremea aceea, şi desigur vorbim despre Primul Război Mondial şi Revoluţia Sovietică şi un viitor care arăta destul de urât. Să îi am unul lângă altul este destul de stimulant pentru mine. Muzică depresivă, dar minunată, pusă în alternanţă cu cu jovialitatea celorlalte lucrări.

O întrebare puţin atipică… Ştiu că dumneavoastră aţi fost şi percuţionist şi am citit că la un moment dat aţi fost chiar interesat de ţambal. Este adevărat, mai ales că acum vă aflaţi într-o ţară în care acest instrument este foarte prezent în zona folclorică?

A trecut multă vreme de când eram percuţionist profesionist, într-un fel pot spune că mi-a finanţat cumpărarea primului pian, mai mult decât orice. Dar eram un percuţionist destul de bun şi nu pot spune că este mai simplu decât a cânta la pian, pentru că este o tehnică atât de complexă. Ce am învăţat atunci, acum vorbim de anii '70, şi mi-a ajutat în cântatul la pian este expresivitatea. Primul lucru care ne vine în minte despre percuţionişti este că sunt duri, percutanţi dacă vreţi, dar din contră, asta sunt educaţi să nu fie şi pentru asta se pregătesc intens. Bună parte din efortul percuţionistului este acela de a face instrumentele sale să sune cât mai dulce. Dacă transferi această pregătire în cântul la pian, obţii o abordare foarte lirică, mai mult decât alţii care nu a trebuit să îşi tempereze forţa braţelor. Este ceva cu totul şi cu totul special şi sunt foarte bucuros că am făcut-o, chiar dacă nu era în planul meu să devin percuţionist.

Profesorul meu, Gilbert Webster, a fost primul artist britanic care a folosit ţambalul în mediul cult, occidental. El era percuţionist, dar a văzut o oportunitate, mai ales când era tânăr şi muzica lui Kodaly devenise foarte populară în Marea Britanie. După aceea ţambalul a penetrat şi alte zone muzicale, cum ar fi cea de film şi multe altele. Aşa că profesorul meu m-a convins, mai ales că eram şi pianist, şi mi-am cumpărat un ţambal. Am comandat unul de la Budapesta în 1975. A durat un an pănă când a sosit şi între timp cariera mea pianistică a început să înflorească şi a fost puţin cam târziu. Am cântat ceva vreme la ţambal, dar după aceea l-am vândut unui prieten de-al meu care încă îl are şi cântă la el. Este o istorie foarte frumoasă.