ACUM:
22.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...
Apoi: 0.55 Imnul de stat

Arhivă : Interviuri Înapoi

FESTIVALUL RADIRO 2016. Interviu cu dirijorul britanic Leo Hussain

Publicat: luni, 19 Septembrie 2016 , ora 15.40

Publicul român are ocazia să se reîntâlnească cu dirijorul britanic Leo Hussain în cadrul Festivalului RadiRo, în 30 septembrie, când muzicianul se va afla pentru prima dată la pupitrul Orchestrei Naționale Radio. Leo Hussain, în prezent dirijor principal la Opera de Rouen Haute-Normandie a debutat cu succes în stagiunea 2015-2016 la Covent Garden cu "Oedipe" de Enescu. Muzicianul britanic a dirijat, de asemenea, în Festivalul "Enescu" de la București, fiind deci, apropiat de lumea muzicală românească. În programul concertului din 30 septembrie de la Sala Radio figurează lucrări de Benjamin Britten, Samuel Barber și Johannes Brahms, iar ca solist evoluează violonistul Alexandru Tomescu, unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni ai României, care se implică în organizarea unor turnee naționale de mare succes și dorește să ajungă la publicul larg prin metode neconvenționale, îmbinând profesionalismul cu inovația.

Cu Leo Hussein am reușit să stăm de vorbă despre concertul de la București într-o după-amiază însorită, în ton cu dispoziția sa caldă și deschisă, după cum veți remarca parcurgând dialogul pe care l-am purtat:

Sunteți deja un nume foarte iubit în România și nu este de mirare având în vedere succesul de care s-au bucurat în Festivalul Internațional "George Enescu" serile cu Gurrelieder, Wozzeck și Oedipe, iar mai recent premiera cu Oedipe de la Londra. De această dată reveniți la București în Festivalul RadiRo și suntem cu toții nerăbdători să vă revedem. Cum vi se pare ideea de a organiza un festival dedicat orchestrelor radio?

Cred că este o idee foarte interesantă, pentru că orchestrele radiofonice tind să aibă propria personalitate. Din ce am observat, ansamblurile radio au tendința să fie mai flexibile și mai curajoase din punct de vedere repertorial. Dacă ne uităm înapoi către istoria acestor ansambluri vedem că acestea au interpretat de-a lungul timpului foarte multă muzică nouă, multe premiere, foarte multe lucrări dificile, într-un cuvânt, muzica mai puțin accesibilă, care nu se regăsea în programele de concert obișnuite. Așa că un festival dedicat orchestrelor radio este o idee extraordinară, pentru că, nu-i așa, acestea sunt uneori neglijate în ansamblul festivalier internațional și de cele mai multe ori sunt orchestre cu adevărat fantastice.


Înainte să vorbim despre ce vom asculta în acea seară, aș dori să vă întreb, având în vedere că activitatea dumneavoastră se desfășoară mai ales în perimetrul teatrului liric, care este pentru Leo Hussain diferența dintre un dirijor de operă și unul de concert simfonic?

Cred că este o întrebare dificilă. Personal nu percep însă o diferență între cele două ipostaze. Sigur, știu că mulți vorbesc despre lucruri diferite pe care trebuie să le faci și aptitudinile diferite pe care trebuie să le ai în fiecare dintre cele două situații, dar în ceea ce mă privește, ce mi se pare interesant este să găsesc elementele comune, dincolo de aceste diferențe. De exemplu, cred că un concert simfonic este încă asemeni unei seri la teatru. Atunci când alcătuim programul unui concert simfonic, când ne gândim cum să interpretăm acel concert, luăm în calcul un proces dramaturgic, ținem cont de necesitățile contextului liric. Uneori, însă, devenim puțin comozi și nu mai luăm în calcul această desfășurare dramaturgică. Ne spunem: a, avem o uvertură, un concert și o simfonie, le cântăm împreună și gata. Și, de fapt, eu mereu încerc să fiu foarte conștient de ritmul serii și cum s-ar putea ca acel concert să fie perceput ca o seară într-un teatru. Din acest punct de vedere, cred că cele două ipostaze sunt foarte similare. Când vii în contact cu muzicienii și cu felul în care fac aceștia muzică, simt că datoria unui dirijor de muzică simfonică este aceea de a-și asculta muzicienii, iar datoria unui dirijor de operă este a-și asculta soliștii. Așa că, eu, personal, nu le văd ca pe două ipostaze diferite.


Cum vă simțiți în România? Ce vă determină să vă întoarceți aici?

O, îmi plac oamenii și îmi place acest loc. Pentru mine România este foarte specială pentru că, din punct de vedere profesional, am amintiri foarte frumoase. Ați menționat serile în care s-au interpretat Gurrelieder și Wozzeck... și pentru mine au fost experiențe fantastice și au reprezentat momente foarte importante în propria carieră. Din punct de vedere personal, de asemenea sunt legat de România pentru că sunt logodit cu o româncă și încercăm să petrecem cât mai mult timp împreună, în măsura timpului posibil.


Cum vi se pare publicul român?

Foarte cald. Publicul român este recunoscut pentru căldura, pentru gentilețea sa și pentru deschiderea pe care o manifestă pentru muzică. Acest lucru îl simți imediat atunci când concertezi aici. Am simțit acest lucru eu însumi pe scenă fiind dar și în mijlocul publicului, ca spectator. Este o calitate pe care o apreciez foarte mult.


Cum vă simțiți înainte de întâlnirea cu un ansamblu pe care nu l-ați mai dirijat niciodată, așa cum este cazul Orchestrei Naționale Radio?

Nu prea știu exact, este aproximativ la fel cu ceea ce simți în prima zi de școală, când întâlnești pentru prima dată noua ta clasă, noii colegi. Cred că importantă este într-o astfel de situație concentrarea pe ceea ce avem de făcut împreună și uneori chimia funcționează, alte ori nu funcționează... Bineînțeles, sperăm ca prima variantă să fie mai frecventă decât a doua (râde). Foarte important este să reușim să rămânem întotdeauna noi înșine, pentru că odată ce încerci să fii ceva nu ești intri pe o cale foarte periculoasă pentru un început care poate însemna orice.


Ați avut ocazia să îi ascultați deja pe muzicienii din Orchestra Națională Radio?

Da, i-am ascultat într-un concert, în cadrul Festivalului Enescu. Mi s-au părut fantastici, este o orchestră foarte bună. Rămâne valabil în cazul lor ce am spus mai devreme despre orchestrele radio legat de flexibilitatea pe care o au și, de asemenea, mi s-a părut impresionant simțul pe care îl demonstrează în jocul cu culorile orchestrale. Abia aștept să lucrez cu ei.


Să vorbim acum despre programul din seara zilei de 30 septembrie, un program marcat de litera B. Britten, Barber și Brahms. Cine a ales programul și de ce această alăturare? Bănuiesc că nu este întâmplătoare dacă ne gândim la elementele romantice ale primelor două lucrări din program.

Exact. Vorbeam puțin mai devreme despre scena lirică și mă interesează foarte mult un aspect: felul în care autorii secolului XX au diluat granițele dintre scena simfonică și cea lirică. Este oricum o perioadă sonoră care mă interesează foarte mult, în special prima jumătate a veacului trecut, o perioadă din care datează majoritatea lucrărilor lui Enescu, când a avut loc premiera operei Oedipe, o perioadă în care s-au afirmat și Barber și Britten. Legat de intersecția dintre cele două teritorii, evident, cele 4 Interludii ale Mării de Britten aparțin operei "Peter Grimes" dar reprezintă și una dintre cele mai pline de forță suite simfonice din câte există iar concertul de Barber este, de asemenea, muzica unui compozitor tânăr. Britten avea 34 de ani când a scris Interludiile Mării, iar Barber avea 29 de ani când a compus acest concert, așa că avem de-a face cu o muzică tânără și plină de energie. Concertul în sine mi se pare o lucrare incredibil de lirică. Dacă ne gândim la prima mișcare, de exemplu, este foarte cantabilă, cu o scriitură foarte vocală. Acest lucru m-a interesat când am construit programul. Simt că acea perioadă muzicală este una pe care o putem judeca foarte bine în prezent. Ne aflăm la o distanță suficientă din punct de vedere istoric de acea perioadă, 1920 - 1940 pentru a ne uita înapoi cu competență. Simt, de asemenea, că abia acum putem să ne dăm seama cât de valoroasă a fost acea perioadă. Apoi avem Brahms... nu cred că cineva are nevoie de vreo scuză pentru a-l interpreta pe Brahms (râde). Este o lucrare minunată, de factură universală. Mă uit la concepția fiecărui program aproape ca un curator care organizează o expoziție de pictură, așa că simt că Brahms este una dintre acele capodope flexibile pe care le poți plasa în contextul programului, de fiecare dată diferit, în funcție de lucrările interpretate înainte. Așa că sper ca interpretând în prima parte două dintre cele mai lirice lucrări ale secolului XX poate vom scoate și mai mult în evidență lirismul pe care îl poartă cu sine Brahms.


Putem vorbi despre elemente de modernitate care l-ar putea lega pe Brahms de Britten, de exemplu?

Cred că amândoi erau foarte interesați de structura formală a lucrărilor. Nu sunt sigur dacă le putem numi elemente moderne dar este clar că amândoi erau interesați de felul în care poți fi creativ în cadrul unei structuri formale foarte stricte. Ne amintim, desigur, că Brahms era obsedat de passacaglii, de fugi și de alte forme vechi, la fel ca și Britten. Iar această punte între conservatorismul istoric și imaginativul modern dintre cei doi autori mi se pare foarte interesantă.


V-ar plăcea să dirijați opera "Peter Grimes" de Britten?

Vă mărturisesc că "Peter Grimes" este opera mea favorită. A fost prima operă pe care am văzut-o în copilărie. Aveam 7 ani, îmi amintesc foarte, foarte bine exact unde era montată și cine cânta. Am devenit obsedat de ea. M-am întors pe parcursul a două săptămâni de patru ori să o reascult, rugându-i insistent pe părinți să mă ducă la operă. Este, într-adevăr, opera mea favorită și în același timp unul dintre puținele spectacole lirice de Britten pe care nu am apucat încă să le dirijez așa că sper să am șansa asta în viitor.


Solistul serii de 30 septembrie este Alexandru Tomescu, unul dintre cei mai cunoscuți violoniști români ai momentului. Nu va avea o sarcina tocmai ușoară dacă ne gândim mai ales la ultima mișcare a concertului de Barber. Din perspectivă dirijorală, cum priviți relația dintre dumneavoastră și solist, ca pe una de egalitate, de conlucrare sau preferați să aveți ultimul cuvânt?

Nu, mai ales când vorbim despre un concert nu este în niciun caz locul în care un dirijor să aibă ultimul cuvânt. Și când vorbim despre o lucrare ca cea de Barber evident că este vorba despre o colaborare și oricum, ideile solistului imprimă felul în care răspunde orchestra, mai ales în prima parte. Ultima mișcare este simplă pentru noi, pentru că este un caz simplu de acompaniere, trebuie pur și simplu să ne adaptăm la ceea ce face el. Însă cred că prima parte este cea mai ofertantă din punct de vedere al dialogului dintre solist și orchestră, dintre ce oferă acesta și răspunsul pe care îl primește. În orice caz, mă simt mai degrabă ca un pianist care însoțește violonistul în cazul unei sonate pentru vioară și pian. Este datoria noastră să urmărim solistul și să schimbăm idei cu acesta, nu să dictăm vreodată ceva.


Pe Alexandru Tomescu ați avut ocazia să îl ascultați până acum?

Nu l-am ascultat niciodată live dar sunt nerăbdător să o fac acum.


Ce proiecte aveți în următoarea perioadă?

O, am ceva proiecte. Sunt foarte interesat de operele secolului 20 care nu se cântă foarte des, așa că pregătesc o foarte interesantă producție a operei "Peer Gynt" de Werner Egk, care va avea loc la Viena în februarie și martie 2017, un spectacol foarte rar cântat dar pe care îl consider foarte ofertant și care sper să fie o altă descoperire pentru mine. În orice caz, mă bucur că am ocazia să aduc în fața publicului larg astfel de opere atât de puțin abordate, așa cum, sper, că am reușit să facem recent cu Oedipe, la Londra. Sper să se întâmple același lucru la Viena cu opera lui Werner Egk.

Interviu realizat de Ioana Marghita