ACUM:
19.00
Music box
Noutățile discografice din zona clasic, jazz&more.
Urmează: 20.00 Armonii preclasice O oază de liniște și echilibru.
Apoi: 21.00 Scena europeană Înregistrări sau concerte în direct.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Piotr Beczala despre noua montare cu Bal mascat de la Opera din München

Publicat: vineri, 4 Martie 2016 , ora 15.52

Duminica aceasta (6 martie 2016) marchează premiera unei noi producții cu opera verdiană Un Ballo in maschera la Opera de Stat Bavareză din München. Ați mai cântat acest rol, al lui Riccardo, la Berlin, dar și la Zürich, New York, San Diego și îl veți aborda din nou, din aprilie, la Viena. S-ar părea că iubiți foarte tare această partitură!

Da, e adevărat!

Care a fost prima dvs. întâlnire cu Riccardo?

S-a întâmplat cu ocazia unei noi producții la Berlin, condusă de Philippe Jordan - aceasta a fost prima abordare și atunci l-am jucat pe Riccardo; pentru că am făcut ambele versiuni - cea suedeză, ca Gustavo, și cea americană - Riccardo.

Dacă nu ați avea perspectiva de ansamblu, care ați spune că este povestea din Bal mascat din punctul de vedere al lui Riccardo?

Ei bine, producția de la München este foarte modernă, iar ideea regizorului nostru este foarte specială - acțiunea se derulează în mare parte doar în mintea personajelor. Este totul foarte suprarealist. Avem un singur decor, pentru că schimbările din scenariu se produc cu ajutorul unor efecte vizuale speciale ce includ și proiecții. Dar în linii mari rolurile Riccardo, Amelia și Renato nu sunt diferite față de ce am făcut până acum, pentru că povestea ar putea fi reală - încercăm să prezentăm relațiile ce se stabilesc între oameni și situații. Sper ca publicul din München să înțeleagă intențiile regizorului.

E vorba, deci, despre o altă montare neobișnuită, așa cum a fost și cea la care ați participat, cu ani în urmă, la Berlin. Atunci l-ați jucat, de fapt, pe JFK, iar la final nu ați murit!

Nici de data asta nu mor!

Cum așa?

E un pic ciudat, pentru că în ultima scenă sunt împușcat de Renato, cad la pământ, dar apoi o altă persoană, îmbrăcată exact ca mine, mă înlocuiește, iar eu cânt ultima dată ca fantomă sau ca cineva plasat, oricum, deasupra situației. E foarte emoționant și cred că e o soluție bună, pentru că arată o altă fațetă a personalității personajului Riccardo. În ultima scenă el explică ce a făcut, ce nu a făcut cu Amelia; iar pentru că noi jucăm întreaga operă ca pe un thriller din anii '20, poate că publicul are nevoie de o explicație care să arate cine e Riccardo cu adevărat.

Puteți să ne descrieți puțin cum arată scena în această versiune regizorală semnată de Johannes Erath?

E destul de complicat pentru că, deși există un singur decor, lucrurile sunt complexe. În mijloc e amplasat un pat mare, unde se petrec majoritatea scenelor la care iau eu parte. La început, pe parcursul uverturii, încerc să mă sinucid, dar sunt oprit; e ca o ruletă rusească, am un pistol cu un singur glonț, dar moartea mea nu survine acum. Acesta e începutul operei, iar apoi lucrurile se complică. Există o scară, ce urcă și coboară, într-un efect de oglindă, iar deasupra patului, suspendați în aer, se află întruchipările Ameliei și ale lui Riccardo, într-o imagine de asemenea oglindită a patului de jos. Cele două persoane stau acolo pe tot parcursul operei, în anumite scene fiind chiar implicate în acțiune. Este realmente foarte dificil de explicat, pentru că totul se petrece în mintea personajelor. Scena Ulricăi nu este, de asemenea, cea tradițională, și se întâmplă în același spațiu. Dar efectele speciale vizuale abundă, așa că, datorită lor, creăm situații deosebite pentru a prezenta momentele-cheie ale operei.

Credeți că cei din public vor înțelege ce se întâmplă pe scenă fără să citească lămuriri ale regizorului în prealabil?

Da, sper! Am vorbit mult cu regizorul nostru, Johannes Erath, și i-am spus că, din punctul meu de vedere, este foarte important ca toată lumea să poată înțelege măcar la un nivel primar intențiile lui. Poate că vor exista și persoane care vor recepta întregul mesaj al acestui thriller foarte complicat și profund, din punct de vedere psihologic, însă povestea principală trebuie să fie explicată foarte simplu. Adică nu numai oamenii cu un IQ de 250 trebuie să fie capabili să priceapă povestea. Nu este nimic în neregulă dacă anumite scene sunt redate simplu. Dragostea dintre Amelia și Riccardo, momentele de veselie ale lui Oscar dau o linie ușor de urmărit poveștii. Dar sigur că Johannes Erath merge foarte în adâncime în psihologia personajelor, și e posibil ca momentele de acest fel să nu fie atât de clare. Dar așa stă treaba cu opera modernă, iar eu sunt pregătit să fac lucruri complicate. Pe de altă parte, la Viena am o producție tradițională, foarte simplă, pe care am fi putut s-o jucăm foarte bine și acum 50-60 de ani. Amândouă abordările acestui Ballo in maschera sunt bune în ceea ce mă privește.

Și Balul pe care l-ați făcut la San Diego a fost tradițional

Da! Și chiar la Metropolitan am jucat într-un soi de hibrid între modern și tradițional. Asta mi-a plăcut foarte mult - faptul că am jucat în costume tradiționale, dar decorurile nu erau din aceeași poveste, pentru că până la urmă ele nici nu sunt atât de importante; importantă este povestea.

Johannes Erath a fost deschis la sugestii venind din partea cântăreților?

Absolut! Este foarte flexibil, ceea ce m-a făcut foarte fericit, pentru că am discutat foarte mult și am spus de multe ori că mi-e teamă că nu vom fi înțeleși de public. L-am avut, de asemenea, alături, pe maestrul Mehta, care a fost și el foarte implicat în acest proces, al discuțiilor intense. Este o colaborare foarte bună.

Nu numai compatibilitatea dintre regizor, dirijor și cântăreți este vitală, ci și chimia care există sau nu între cântăreții înșiși...

Da, sigur, e foarte importantă!

Partenerii dvs. în această nouă producție sunt Anja Harteros, George Petean, Okka von der Damerau și Sofia Fomina. Care a fost atmosfera de la repetiții?

Trebuie să spun foarte sincer că a fost fantastic! Pe George Petean îl știu deja de foarte mulți ani, de când era la Hamburg, ne admirăm reciproc foarte mult, e un cântăreț extraordinar! Același lucru pot spune despre Anja Harteros. Nu am mai cântat până acum cu Okka și nici cu Sofia, dar după prima zi de repetiții am găsit o cale de a face ceva grozav împreună. E o colaborare fantastică nu numai pe scenă, pentru că există senzația unei legături foarte bune între cântăreți, dirijor, regizor și toți cei implicați; pentru că există și foarte mulți asistenți, sunt mulți oameni care lucrează, cu toții foarte drăguți. Ne-am concentrat pe rezultate și ăsta e cel mai important lucru.

Am văzut pe site-ul operei bavareze că spectacolul se joacă cu casa închisă. Vă face plăcere acest flux de adrenalină specific premierelor sau preferați momentele în care jucați în spectacole binecunoscute?

Din fericire cânt de foarte mulți ani în cele mai mari teatre de operă din lume și majoritatea acestor spectacole se joacă cu casa închisă. Așa că asta nu pune o presiune specială asupra mea. Orice apariție, nu numai cele de la Metropolitan, München sau Viena, de exemplu, are o însemnătate specială pentru mine. Iau foarte în serios această meserie, care e mult mai mult decât o meserie, de fapt. Am o responsabilitate față de public, față de colegii mei, iar ăsta e un sentiment foarte plăcut. Sigur că suntem foarte concentrați și spectacolul este foarte important, trebuie să dăm tot ce avem mai bun. Așa îmi înțeleg eu profesia.

Ați menționat câteva dintre teatrele importante în care cântați - există o scenă pe care vă simțiți acasă?

Nu chiar, deși pentru mulți ani Zürich a însemnat acasă pentru mine, acolo am stat mare parte din cariera mea de până acum. Dar acum schimb operele de cinci, șase ori pe an, petrec două luni la Metropolitan, altele două la Viena, Paris, München sau Berlin, așa că e greu de spus. Pentru mine senzația de acasă are mai degrabă legătură cu oamenii cu care lucrez, iar în cazul acesta îmi place foarte mult Viena și ador Opera Metropolitan din New York. Acestea sunt, de altfel, și orașe în care (eu și soția mea) avem case proprii și în care putem petrece timpul dintre spectacole chiar acasă. Iar asta e foarte, foarte important.

Cum se relaxează un cântăreț de operă după o zi grea, după un spectacol?

Asta e o întrebare foarte bună! Încerc să planific și vacanțe în perioada liberă dintre spectacole dificile, dar între reprezentații e foarte greu să poți face ceva, mai ales dacă vremea e rea. Când e frumos afară eu și soția mea mergem la golf, facem plimbări în natură, Acum, de exmplu, după repetiția de luni, am avut suficient timp la dispoziție ca să-mi calc hainele de concert (râde). E foarte relaxant. E frumos și să ai timp să vizitezi locuri frumoase și muzee în fiecare oraș în care poposești.

Deci vă găsiți timp să faceți și lucrurile astea!

Da, sigur! Aspectul pozitiv din viața unui cântăreț de operă este că avem spectacole o dată la două sau chiar trei zile, ceea ce înseamnă că avem câteva zile libere. Sigur că trebuie să învăț și roluri noi, repertoriu nou și trebuie să și studiez puțin, dar pot să mă și bucur de viața normală. Nu suntem sclavii profesiei noastre!

Irina Cristina Vasilescu