ACUM:
22.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...
Apoi: 0.55 Imnul de stat

Arhivă : Interviuri Înapoi

AUDIO. Interviu cu Jonathan Biss

Publicat: joi, 18 Februarie 2016 , ora 11.09
La 36 de ani, pianistul american Jonathan Biss trece drept unul dintre pianiștii importanți ai generației sale. Decorul în care evoluează este unul clasico-romantic, iar repertoriul său este relativ restrâns și se axează pe lucrările a patru mari compozitori: Mozart, Beethoven, Schubert și Schumann. Este un muzician care, prin preocupările sale, ar fi putut face parte dintr-o generație mai veche, a pianiștilor teoreticieni, precum Edwin Fischer, Alfed Cortot, Gustav Neuhaus. Și asta pentru că Jonathan Biss nu se oprește doar la a interpreta și înregistra lucrările cu care simte că rezonează cel mai bine, dar susține cursuri, prelegeri, le analizează în detaliu și scrie studii. A absolvit Institutul Curtis din Philadelphia, unde acum predă, ca profesor invitat, alături de Richard Goode și Mitsuko Uchida. A venit pe lume într-o familie de muzicieni, părinții săi fiind amândoi violoniști, iar pentru bunica sa maternă, violoncelista rusă Raya Garbousova, Samuel Barber a scris al său concert pentru violoncel.

Jonathan Biss a debutat la vârsta de 20 de ani într-un recital la New York, iar în mai puțin de un an și-a făcut intrarea și pe scena de concert, în compania Orchestrei Filarmonicii din New York dirijată de Kurt Masur. În anul 2002, a devenit primul muzician american selectat pentru a face parte din programul inițiat de BBC Radio 3 - BBC New Generation Artist. În următorii 13 ani ce au trecut din acel moment, Jonathan Biss a apărut alături de cele mai importante orchestre ale lumii și a cântat sub bagheta celor mai apreciați dirijori. Pe 20 septembrie 2014, în deschiderea Festivalului Internațional al Orchestrelor Radio, Jonathan Biss a cântat pentru prima oară și la București, ca solist al Orchestrei Radiodifuziunii Finlandeze dirijate de Joshua Weillerstein. A cântat unul dintre concertele sale preferate: nr.4 în Sol major de Beethoven.


Domnule Jonathan Biss, prezentarea biografiei dumneavoastră, pe de site-ul oficial jonathanbiss.com, este plină de umor. Cu siguranță orice cititor este atras să citească textul până la capăt, cu zâmbetul pe buze. Este important umorul pentru un muzicianul Jonathan Biss și în ce situații?

Cred că lucrul cel mai important este că sunt muzician, ador muzica și o iau foarte foarte în serios. Dar nu vreau să întrec o anumită limită, în a mă lua pe mine însumi foarte în serios. Cred că acesta este un pericol pentru un interpret: să-și dezvolte o personalitate artistică exagerată. Cred că e bine să poți să râzi uneori de tine însuți. Avem o viață stresantă: susținem concerte, călătorim foarte mult și e în beneficiul tău să sesizezi partea ridicolă a anumitor situații.


Din aceeași prezentare, pe care o aminteam mai devreme, înțelegem că - fiind fiul unor violoniști - pentru dumneavoastră muzica nu a fost o alegere, ci o predestinare. Așa simțiți?

Nu. Nu ar fi corect să spun asta, pentru că am un frate cu trei ani mai mare decât mine, care a studiat pianul și a cântat chiar bine, dar nu a fost niciodată interesat să devină muzician profesionist. Iar părinții mei au fost foarte fericiți! Ar fi fost și mai fericiți dacă niciunul dintre copiii lor nu ar fi devenit muzician, pentru că fiind și ei profesioniști știu foarte bine cât de dificil este. Așa că în familie nu mi s-a cerut asta. Totodată, în casă la noi muzica era peste tot, iar când am crescut era ca un limbaj comun al nostru. De aceea nu a fost nicio surpriză că am iubit muzica, fiind o limbă pe care am vorbit-o dintotdeauna.


Dacă ați avea posibilitatea de a o lua de la început... v-ați îndrepta tot către muzică sau există și alte domenii cărora ar fi posibil să le dați atenție?

Nu-mi pot imagina cum ar fi dacă nu aș fi muzician. Este prea dificil pentru mine să mă gândesc la asta. Dar sunt multe alte domenii de care mă simt atras. Îmi place să scriu și sunt interesat de tot ceea ce este legat de limbaj. De asemenea sunt interesat de psihologie, de felul în care mintea lucrează, de politică, iubesc literatura... Însă muzica mă captează într-un fel în care nimic altceva nu o face. Am o problemă în a-mi imagina cum ar fi dacă nu aș fi muzician, în cazul în care aș putea să iau totul de la capăt. Poate că aș fi un alt tip de muzician, poate că relația mea cu muzica ar fi diferită, dar continui să cred că ar fi centrul vieții mele.


Cum se percepe muzica, din unghiul psihologiei?

Cred că, în cele din urmă, muzica se traduce în emoții și sunt foarte interesat de modul în care aceasta lucrează din punct de vedere emoțional cu ascultătorul. Te uiți la structură, adică la modul în care piesa este construită pentru a avea un anumit impact emoțional. Observarea structurii se numește analiză, pentru că atunci când analizezi o piesă, înțelegi felul în care a fost gândită pentru a avea acel efect extraordinar asupra oamenilor, chiar dacă sensul este abstract. Cred că muzica este un demers psihologic.


O partitură vă spune ceva despre compozitor? Vă ajută psihologia să înțelegeți mai bine ce a gândit compozitorul?

Nu știu. Unul dintre lucrurile care îmi plac atunci când interpretez marea muzică este că deși simt că-l cunosc foarte bine pe autor, în același timp rămâne foarte misterios. Când interpretez muzica unui compozitor pe care îl iubesc, de pildă când cânt Mozart, simt că el are acest dar de a capta psihologic ascultătorul, atât de profund, mergând chiar la nucleul emoțiilor elementare: iubire, durere, gelozie și tot ceea ce este între ele. Cu toate acestea nu simți chiar că îl cunoști în întregime pe Mozart și în acest fel am aflat un lucru minunat: că muzica și cei care o scriu își păstrează misterul.


Ați avut privilegiul de a fi studentul maestrului Leon Fleisher, la Institutul Curtis. Ne-ați putea spune trei dintre sfaturile profesorului dumneavoastră, care au avut o influență majoră asupra modului de interpretare, a modului de a privi muzica, asupra atitudinii dumneavoastră în concert?

Cu siguranță el are un mod particular de a percepe ritmul, foarte foarte personal și foarte puternic. Este dificil să concentrezi asta în câteva propoziții. Este vorba despre o anumită libertate și despre acea tărie de caracter, care au lăsat o impresie foarte profundă asupra mea. Apoi, am avut privilegiul de a sta foarte aproape de sonoritatea pe care el o crea, timp de ani de zile, și pe care am păstrat-o cu mine. El făcea ca pianul nu numai să cânte, ci să strălucească. Uneori când cânta, aveam senzația că pianul nu are ciocănele și că sunetele se nasc direct dintr-o rază de lumină. Absolut remarcabil. Apoi, poate cel mai frapant lucru este integritatea sa de nezdruncinat. Era un anumit mod de a aborda muzica, prin care simțeai că orice compromis de la ideea muzicală ar fi un păcat. Nu doar o greșeală, ci un păcat. Aceste idei am încercat să le păstrez, încercând să interpretez repertoriul cu o mare responsabilitate. Chiar trebuie să simți că este o chestiune de viață și de moarte când interpretezi o lucrare.


"Talentul și dorința sa de cunoaștere converg către transcendență și sublim, ceea ce a lăsat o impresie puternică asupra mea, își amintea Leon Fleischer despre studentul său, Jonathan Biss. A pornit pe un drum foarte sănătos începând cu muzica de cameră, la început alături de mama sa și apoi și-a extins activitatea, către festivaluri ca cele de la Ravinia și Marlboro, ajungând să fie cunoscut de cei mai în vârstă drept un pianist pe care merită să-l urmărești."


În stagiunea care începe, repertoriul dumneavoastră se înscrie în zona clasică, privită în sensul mai larg al termenului. Veți cânta concerte de Beethoven, Brahms, Mozart. Vă considerați un muzician cu o structură clasică sau vă atrag uneori și experimentele (fie ele dictate de muzica contemporană, de jazz sau de alte domenii sonore)?

Nu-mi plac etichetele, pentru că de exemplu Beethoven nu este neapărat un compozitor clasic sau unul romantic. Este dificil să trasezi această limită. Însă sunt foarte interesat de muzica contemporană. Am comandat șapte asemenea lucrări și am intenția să cer și mai multe. Este un lucru pe care voi continua să-l fac, sunt sigur. Jazz nu cânt, dar îmi place foarte mult. Presupune o disciplină atât de diferită de cea a muzicii clasice, încât aș avea nevoie de o perioadă îndelungată de studiu pentru a fi capabil să cânt jazz la un nivel decent, iar acest timp nu îl am. Există însă ceva la acești compozitori (Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann) care mă face să mă întorc la ei în mod repetat, ceva foarte puternic. Cred că interesele mele muzicale sunt rezonabil de largi și simt necesitatea de a cânta ceea ce mă atrage cel mai mult.


Mama dumneavoastră, violonista Miriam Fried este născută în România, la Satu Mare, însă a părăsit țara la vârsta de 2 ani și a plecat cu familia în Israel. Miriam Fried este totodată și cea mai apropiată parteneră de muzică de cameră pentru dumneavoastră. Este mai simplu sau mai complicat să îți acompaniezi propria mamă în recitaluri, față de un muzician oarecare?

Am spus mereu asta, ca pe o glumă, dar de fapt este adevărat, că a cânta cu cineva din familie poate fi ceva foarte natural sau poate fi un dezastru total. Între aceste două extreme nu există nimic altceva și cunosc exemple pentru ambele situații. Noi suntem cu adevărat norocoși și ne place foarte mult să cântăm împreună. Și nu înțeleg de ce uneori nu este mai complicat de atât. S-ar putea crede că dinamica relațiilor de familie se reflectă cumva în cadrul repetițiilor, dar nu știu de ce, așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. În primul rând, ne respectăm reciproc foarte mult, altminteri lucrurile nu ar putea funcționa. Și nu cred că este o coincidență faptul că prima experiență muzicală pe care am avut-o a fost aceea de a o asculta pe mama cântând. Anumite lucruri, care sunt fundamentale, precum respirațiile, frazarea, le-am învățat ascultând-o pe ea, încă de când nu mă născusem aș putea spune. Poate că și de aceea sunt multe aspecte cruciale asupra cărora noi suntem de acord. Toate celelalte sunt ușor de descoperit, pentru că nu sunt la fel de importante.


Cu ce alți muzicieni vă place cel mai mult să cântați pe scenă?

Am numit deja unul: mama mea este cea alături de care îmi place cel mai mult să cânt. Această experiență este mereu uimitoare. Un alt nume pe care l-am pomenit deja este cel al lui Leon Fleischer, alături de care am avut prilejul să cânt de două ori. O dată m-a dirijat, iar altădată am cântat împreună Fantezia pentru 4 mâini de Schubert. Nu a fost ușor, pentru că în niciuna dintre aceste situații nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie. A fost un privilegiu. Dar în ambele situații au fost experiențe absolut minunate pe care le-am trăit pe scenă. Printre alți muzicieni cu care am avut norocul să mă întâlnesc pe scenă se numără Ivan Fischer, care m-a dirijat de curând, Stephane Deneve, James Levine, … apoi cu Barenboim am avut un concert remarcabil. Când eram mai tânăr, am cântat adesea împreună cu Cvartetul de coarde Elias, cu care am și înregistrat de altfel. A fost de fiecare dată o experiență foarte specială când am cântat împreună. Cu tenorul Mark Padmore am cântat mult în ultimul timp și mi-a plăcut repertoriul. Am fost foarte norocos pentru că am avut ocazia să cânt cu multe persoane extraordinare și cred că întotdeauna ai ceva de învățat de la fiecare dintre ele.

Interviu realizat de Monica Isăcescu