Când apare pe scenă ai impresia că este o adolescentă plină de naturalețe. Nu asortează rochiei de concert nicio coafură specială, nici machiaj, nici măcar... pantofi. Vine în fața publicului sinceră, cu o clocotitoare prospețime, dăruindu-și sufletul prin muzica făurită. Trăire, sunet, virtuozitate, forță și incandescență interpretativă - o personalitate muzicală pregnantă, fidelă propriei filozofii artistice. Într-o epocă în care vedetele - chiar și în zona clasicului - au parte uneori de o aură de marketing, Patricia Kopatcinskaja este autentică, dezinvoltă, cu o energie incredibilă, hotărâtă, dar și cu o notă de gingășie. Ardența și inventivitatea versiunilor sale interpretative (adesea non-conformiste) a fost "certificată" nu numai prin aplauze și cronici, ci și prin numeroasele premii obținute.

S-a născut la Chișinău în 1977. Încă din copilărie a plecat de pe acele meleaguri, acum 25 de ani; a studiat la Viena compoziția și vioara (de altfel și biografiile o prezintă ca muzician moldovean - austriac) și apoi la Berna - oraș elvețian unde își are și reședința împreună cu soțul și fiica sa.

Mi s-a spus că - deși este un excelent interlocutor în germană sau engleză - a evitat altă dată să acorde interviuri în românește. Cu multă emoție, cu scuze pentru unele cuvinte pe care nu le-a găsit rapid în românește și cu deosebită gentilețe, Patricia Kopatcinskaja și-a găsit timp pentru un interviu prin telefon, imediat după repetiția cu Orchestra Radiodifuziunii din Frankfurt, în 10 decembrie 2014 (o "întâlnire" programată cu mai bine de o lună înainte, căci și sub acest aspect agenda ei este foarte, foarte încărcată).

Sunteți artistă în rezidență la Orchestra Radiodifuziunii din Frankfurt, o ipostază, în care, practic am avut senzația că ați făcut un adevărat tur de forță. Ceea ce ar fi trebuit să realizați într-o întreagă stagiune ați grupat într-o lună și jumătate?

Am cântat și alte concerte în alte țări! Au fost luni foarte intense.

Categoric, luni foarte aglomerate. Noi am avut în transmisiune directă varianta concertului de Beethoven, cu Philippe Herreweghe în 31 octombrie și știam că în acele zile ați avut și manifestări camerale și apariții în contextul unor manifestări cu muzici contemporane. De această dată colaborați cu dirijorul Andrés Orozco-Estrada. V-ați mai întâlnit cu această tânără baghetă?

Am cântat concertul Stravinski, cu mulți ani în urmă, în Graaz și am cântat și alte concerte, adică ne știm foarte bine și îmi place cum lucrează, este un coleg care respectă și ascultă ce spun eu, ceea ce vreau eu, ce simt eu - asta e ceva foarte prețios din partea unui dirijor.

Sunteți practic de aceeași vârstă.

Da, se simte! Asta e bine când suntem la același nivel, adică vrem să facem ceva unic și cum se poate mai bine și cerem și orchestrei să ne dea tot ce e posibil. Asta îmi place foarte mult în lucrul cu el: facem muzică de cameră. Asta e ceea ce vreau să fac cu orchestra în fiecare piesă.

Acel tip de comunicare tipic camerală, fiecare să să-l asculte pe celălalt...

Fiecare să se asculte, să spună ce gândește el, cum vine muzica din inima muzicianului. Asta este foarte prețios. Când orchestra nu sună doar ca "orchestră", ci ca oameni; să apară individul, persoana.

Deci o muzică făcută din suflet, o muzică venită din propria personalitate interpretativă a fiecăruia.

Îmi place foarte mult când fiecare muzician din orchestră are propriile gânduri despre piesa aceea și nu cântă numai notele, pentru că toți pot să cânte notele, asta e ceva foarte simplu. Eu vreau să-și solicite fantezia, imaginație și să vorbească, să comunice cu mine și cu dirijorul.

Și până la urmă cu publicul.

Da, clar. Și cu compozitorul, chiar dacă este de-acuma mort, el este cu noi. Stravinski, în muzica lui este cu noi și trebuie să încercăm să mergem dincolo de note.

Practic, notele oferă doar un fel de schelet!

Da și noi trebuie să facem un om, o poveste, o dramaturgie. Și în special, în concertul acesta de Stravinski - căci tocmai am avut acum repetiții cu muzica aceasta. Mă gândesc că de fiecare dată: asta este muzică pentru un balet sau un film, parcă îmi imaginez o scenă cu costume și cu dansatori, cu un regizor și dramaturg. Asta trebuie pentru muzica aceasta!

Este așadar, o desfășurare imagistică. Urmăriți un aspect vizual în fața dumneavoastră atunci când încercați să transmiteți publicului această muzică. Ligeti, Stravinski și alte lucrări de secol XX și chiar de secol XXI sunt cele care vă fac să vă simțiți mai aproape și din ipostaza de compozitor?

În fiecare piesă pe care o cânt încerc să fiu așa de aproape de inima și dorul compozitorului, de dorința lui - cât se poate mai aproape. Eu trebuie să devin muzica aceasta. Eu nu pot să fiu un străin pentru muzica aceasta, cu tot respectul pentru stil și pentru tradiție, eu trebuie să devin muzica aceasta și s-o povestesc cînd cuvintele mele, despre ceea ce s-a întâmplat între piesa aceasta și mine. Asta este povestea mea. Asta este teoria și filozofia mea de interpretare în muzică. Pentru că de multe ori când am ascultat concerte, m-am gândit că parcă este ceva ce lipsește în impresia despre piesă, pentru că muzicienii parcă se tem un pic să facă ceva personal.

Există acea idee că trebuie să respecți stilul, să ai o anumită distanță poate, dar categoric nu este cazul lui Stravinski, el se cere parcă și mai mult trăit, nu?

Toți compozitorii, toată muzica se cere să fie trăită. Desigur că trebuie să fie trăită. Și cea din Renaștere și muzica medievală și cea din baroc. Când o cântăm pe scenă toată muzica se naște din nou. Noi îi dăm o viață nouă, în timpul nostru. E un pic schizofrenic poate și suprarealistic, dar asta trebuie să se întâmple în noi, ca un regizor care pune în scenă o piesă de teatru. Așa și noi.

În această perioadă, în afară de această titulatură pe care ați avut-o la Orchestra Radiodifuziunii din Frankfurt am văzut că aveți o legătură specială și cu Orchestra de Cameră Saint Paul, așadar pe teritoriul american. La ce se referă de fapt această conexiune?

Acolo am găsit o orchestră de cameră fantastică, muzicieni foarte interesanți și ideea lor de a face ceva mai nou, mai interesant, adică de a aduce programe interesante, nu pot să spun improvizate, dar se fac experimente. Ei sunt foarte deschiși pentru o viziune nouă, cum s-ar putea face un concert. De exemplu, am făcut primul concert al nostru: a fost cu părinții mei, am cântat folclor și am cântat și cu ei Tzigane de Ravel, cu tăticul meu care cântă la țambal, am făcut un aranjament nou de o compozitoare din New York. A fost foarte interesant și al doilea program a fost cu Schubert, Moartea și fata, adică lucrarea este scrisă pentru cvartet, dar noi am făcut-o cu toată orchestra de coarde și între părți am cântat ceva ce a fost ca un echo din timpul nostru sau din timpul de mai înainte. Se știe că ritmul din liedul acesta este ritmul de "pavane" și am cântat o pavane de John Dowland după asta și a fost foarte interesant cum s-a transformat sunetul nostru, parcă era un echo din timpurile de atunci și pe urmă am cântat o piesă de Kurtak pentru contrabas solo și am cântat și chiar și liedul! Eu am cântat și am vorbit - într-un fel de Sprechgesang... Facem asemenea experimente și asta este foarte interesant pentru mine, pentru că îmi permite să fac tot ce vreau eu, ce doresc. Este ceva fantastic pentru cineva ca mine care caută libertate și ceva nou. Am posibilitatea să lucrez cu ei trei ani, să fac trei programe într-un an, adică vor fi nouă programe. Și este foarte interesant ce se poate face cu orchestra. Eu aș vrea foarte mult să aud dorul fiecăruia din orchestră, să aud un sunet nou, nu orchestral, dar sunet al fiecărui muzician. Asta este dorința mea.

Așadar, o orchestră nu doar ca un organism individual, deci nu numai ca un organism în sine, ci și ca o sumă a mai multor personaje sonore.

Desigur că trebuie să fim și un organism, dar mai mult: un univers, dacă vreți...

Sună foarte interesant. În cazul unei orchestre de cameră, categoric se va crea un univers într-un asemenea tip de program. Este un lucru ispititor. Dar atunci când vă apropiați, să spunem, de zone în care orchestra trebuie să sune ca un singur instrument ?

Da, totul are un scop. Tot ce poate să facă o orchestră m-ar interesa să experimentez și tot ce are de-a face cu piesa. Data viitoare când am să fiu acolo, la Schubert o să facem și un dans macabru din secolul al XIV-lea cu tobe, cu percuție și cu trompete, adică să vedem mai multe aspecte ale temei acestea: moartea și viața.

Cred că este ceva destul de nou totuși pentru această orchestră care este cunoscută- cel puțin din înregistrările de la noi - cu repertorii interesante, dar puțin mai conservatoare.

Orchestra aceasta m-a dorit pe mine și ei vor să schimbe stilul, vor să lucreze cu mine în direcția aceasta și am spus: DA. Asta mă interesează foarte mult. Știți ce e cel mai dificil cu o orchestră? De schimbat ceva. Orchestra este o mașină, o mașină grea. Și muzicienii au devenit, în toți anii aceștia, când orchestrele au devenit mai mari și mai mari, cu Strauss și cu Wagner și cu toată muzica contemporană, care aduce așa de multe instrumente pe scenă uneori că nu știu pentru ce, să vă spun sincer! Orchestra a devenit o mașină în care este foarte greu de schimbat ceva. De exemplu, rugați-i pe violoniști să cânte ceva solo de exemplu; asta e un șoc pentru ei și eu râd de fiecare dată, dar îmi pare că generația nouă este mult mai deschisă. Generația nouă are contact cu muzică din Baroc, cu specialiștii care știu foarte mult și care ne-au deschis o libertate în stilul acesta. Generația nouă nu are teamă de muzica contemporană, iar în combinația de atâtea experiențe de muzică diferită s-ar putea crea o viziune nouă, cum ar putea să fie un concert, de exemplu: de cerut publicului să cânte cu noi. Dacă noi cântăm un Bach coral, de exemplu,să fie ca în biserică.

Să înțeleg că a veni la un concert cu Patricia Kopacinskaia înseamnă nu doar a te așeza pe scaun și a asculta, ci înseamnă a participa, a trăi realmente!

A trăi, da, a fi activ.

Această atitudine pe care ați avut-o în dialogul cu membrii orchestrei s-a făcut simțită și în modul în care abordați ideea de cadenza în concerte clasice, implicând și alți artiști, pur și simplu scoțându-i parcă din colectiv și profilându-i în prim-planul scenei?

Mie mi se pare că o cadenza e ceva ce trebuie să fie foarte personal, venind din piesă, dar și solistul parcă spune părerea lui despre concertul acesta. De exemplu, în Stravinski nu este o cadenza, am scris-o eu și o cânt împreună cu concertmaistru, pentru că este cu mult mai frumos împreună cu cineva, pentru că este o comunicare, este ceva nou de fiecare dată. Mie îmi place mai mult să vorbesc cu cineva decât să vorbesc singură, pentru că așa se ... întâmplă ceva. Cânt singură, sunt singură! Mie nu-mi place să fiu solist. Mai mult îmi place să fiu parte dintr-un univers cum v-am spus .

De aceea și veniți desculță pe scenă? În ideea că nu vă simțiți practic, ca la un spectacol, ci veniți să intrați în univers acaesta așa cum vă simțiți mai bine?

Poate, nu știu. Mă simt mai legată de pământ, deoarece capul meu este undeva în cer. Mă tem să zbor undeva, mai bine să stau bine pe pământ.

Care este relația dumneavoastră cu vioara? La un moment dat am văzut un documentar în care vorbeați despre instrumentul dumneavoastră ca și când ar fi, să spunem, ceva mai mult decât un membru de familie, un partener de viață...

Clar. Asta e foarte natural. La mine e un pic altfel, pentru că eu nu mă simt violonistă. Eu mă simt mai mult, poate ca un compozitor. Știți că și eu scriu, scriu și cadențe și mă gândesc mai mult ca un compozitor sau ca un regizor. Vioara e ceva ce ține de soartă: o soartă ne-a legat pe noi amândouă și suntem buni prieteni și ea este o parte din mine, din sufletul meu. Chiar nu mă simt ca un violonist.

Parcă reluați cuvintele lui Enescu...

E foarte interesant. Eu sunt o admiratoare foarte mare a lui Enescu și a muzicii lui. Este o personalitate unică.

Pentru noi toți a fost o mare bucurie să vă auzim atunci când ați primit acel premiu la Londra, că ați cântat întâi Lăutarul și momentul a rămas ca o carte de vizită a legăturii existente între locurile de unde ați plecat și muzica enesciană.

Eu mă simt foarte legată de muzica lui și când cântam Sonata a III-a cu Mihaela Ursuleasa, asta... asta era țara noastră. Asta era... ceea ce suntem noi.

Și pentru că suntem în preajma sărbătorilor, pot să îndrăznesc să vă rog să adresați un gând publicului nostru, pentru sărbători, pentru anul ce vine?

Vă doresc aventuri noi și deschideți-vă sufletul în anul nou. În concerte să auziți ceva nou și să aveți de la muzică o inspirație, ca public și să fiți fericiți și să primiți muzica aceasta ca un cadou de la Dumnezeu.