Festivalul "Serile Lipatti", organizat de Asociaţia Art à la Carte s-a încheiat marţi, 28 octombrie, cu un mult aşteptat recital al pianistului rus Andrei Gavrilov, pe scena Ateneului Român. Doi pianişti-compozitori în program: Chopin şi Prokofiev, un omagiu adus personalităţii lui Dinu Lipatti, cel mai mare pianist-compozitor pe care l-a dat România.

O seară efervescentă cu un public extrem de tânăr

O sală arhiplină şi ceea ce este de salutat, un public surprinzător de tânăr, feţe vesele de copii zâmbeau tăcut chiar din loja principală în timp ce pe trepte se înghesuiau nerăbdători tinerii studenţi care au luat parte la un Masterclass de patru zile (22-25 octombrie) ţinut de protagonistul recitalului, Andrei Gavrilov, tot sub cupola Ateneului. O selecţie de nocturne de Frédéric Chopin a deschis recitalul încheiat, în a doua parte, cu două lucrări de Serghei Prokofiev: Sonata op. 84 în Si bemol major şi trei momente din Suita pentru pian opus 75 "Romeo şi Julieta".

Chopin și Prokofiev cu Andrei Gavrilov: spectacol efervescent cu glissandi între genialitate și teatralitate

Un bagaj pianistic de o coloristică impresionantă... o abordare cu totul personală, de o libertate care te frapa de la prima la ultima notă: temperament exploziv, accese de teatralitate şi un melanj de ştiinţă şi imaginaţie, spontaneitate în actul interpretativ, care dădea viaţă înlănţuirilor de sunete, le făcea efervescente! Dacă ne aşteptam la trei pianişti-compozitori, originalitatea şi libertatea stilului de interpretare au făcut ca la sfârşitul recitalului sentimentul să fie acela că:

Adevărtul compozitor al "Serii Lipatti" de la Ateneul Român a fost interpretul. Andrei Gavrilov.

I-am mulţumit la final pentru revenirea sa, după mulţi ani (1977) în România, în numele lui Lipatti, dar şi pentru această seară dedicată compozitorilor-pianişti Lipatti-Chopin-Prokofiev, care a produs deopotrivă stupoare şi revelaţie, care a împărţit publicul de sub cupola Ateneului, în 28 octombrie, între cei care s-au declarat martorii unui recital sub semnul genialităţii şi ceilalţi, nu puţini, deziluzionaţi poate în aşteptarea lor de a-l regăsi pe Lipatti în nocturnele lui Chopin, sub degetele lui Andrei Gavrilov. Degustând Roze-ul oferit de Domeniile Sâmbureşti în foaierul Ateneului la finalul serii, discuţiile erau dintre cele mai aprinse...

A.G.: Da, ştiu, este ceva nou, şocant poate, acest fel de a citi un text cât mai autentic posibil dar fără să fie nevoie să-i aduci nici o "interpretare". De fapt, toată viaţa mi-am dedicat-o unei întrebări care mă frământă din cei mai tineri ani ai carierei şi pe care am analizat-o în mod constant cu Richter. Eu aveam 20 de ani, el 61. Dar în ciuda diferenţei, ne tutuiam. Richter îmi spunea că are mari dubii asupra "interpretării", ca termen, dar mai ales ca ceea ce presupune: să te bazezi pe intuiţie, nu pe textul autentic, pe ceea ce a intenţionat compozitorul. Am dezbătut ani de-a rândul, dar îmi amintesc o conversaţie care s-a prelungit într-o noapte la Paris. Richter era foarte trist:

"- Din păcate, Andrei, eu trăiesc Coda! Dar tu eşti abia la începutul Expoziţiei!"

Asta presupunea că eu am timp să descopăr toate acestea. Şi astfel mi-am petrecut toată viaţa pentru a găsi un răspuns. Concluzia a venit foarte recent, după mulţi ani de suferinţă, de deznădejde.

Da, este posibil să citeşti autentic tot ceea ce compozitorul a intenţionat!

Trebuie să ne lărgim înţelegerea la un asemenea nivel încât să ne putem folosi avantajul de a fi în avans cu 200 de ani, 100 sau măcar cu 60, 70 dacă ne gândim la Prokofiev. Ne putem folosi cunoaşterea şi experienţa ca să devenim psihologi mai buni, să-i putem cunoaşte mai îndeaproape pe compozitori şi să ajungem prin muzică la ceea ce au dorit să exprime. Având o cantitate enormă de informaţie în zilele noastre, o putem folosi pentru a ajunge la sensul autentic al muzicii. Să scăpăm de "intepretare"! Să ajungem la redarea textului pur. Cel pe care compozitorul l-a scris. De aici şocul de a suna atât de diferit.

Andrei Gavrilov despre Dinu Lipatti

Dinu a avut o mare influenţă asupra mea când eram copil, în formarea mea în primii ani de şcoală. Îi sunt foarte recunoscător pentru romantismul de calitate pe care mi l-a insuflat.

A fost un suflet romantic, unul dintre cele mai frumoase suflete care au existat vreodată!

Iar legătura mea cu România este una profundă. Tatăl meu, unul dintre cei mai mari pictori ruşi ai secolului trecut, a fost fascinat de peisajele din Transilvania. În anii '60 a venit constant aici, în Timişoara, în Sighişoara, a pictat, a cunoscut şi a susţinut pictori locali. Şi eu am vizitat România prin 1977, când eram student.

România nu este pentru mine o ţară străină, nici ca istorie nici ca psihologie.

Andrei Gavrilov, născut în 21 septembrie 1955 la Moscova într-o familie de artişti: tatăl este Vladimir Gavrilov (1923 - 1974) faimos pictor rus cu origini germane, iar mama este pianista armeană Assanetta Eguiserian (1925 - 2006), elevă a lui Heinrich Neuhaus şi prima sa profesoară de pian, la vârsta de 2 ani. Ca elev, studiază cu Tatyana Kestner iar la Conservatorul din Moscova cu un alt discipol al lui Neuhaus, Lev Naumov. În 1974, la doar 18 ani, câştigă Premiul Ceaikovski la Moscova, fiind cel mai tânăr laureat de până atunci al prestigioasei competiţii. Este pasul care i-a deschis tânărului pianist din URSS porţile către Vest. În acelaşi an 1974 îl înlocuieşte pe Sviatoslav Richter la Festivalul de la Salzburg, iar despre relaţia sa cu marele pianist rus scrie recent într-un articol în care demontează mitul vehiculat în presa rusă, care-l prezintă ca "Richter's protégé".

https://www.facebook.com/notes/andrei-gavrilov/richters-prot%C3%A9gC3%A9/732118676821616

La nici 20 de ani, cariera sa internaţională era în plină ascensiune, în 1976 îşi face apariţia pe scena Royal Festival din Londra, în 1978 are un turneu în Europa cu Orchestra Filarmonicii din Berlin. Karajan îi propune să înregistreze concertele pentru pian de Rahmaninov. În 1985 este aplaudat şi peste ocean la Carnegie Hall, în Chicago, Philadelphia, Montreal, Viena, Tokyo sub baghete ca Bernard Haitink, Claudio Abbado, Riccardo Mutti, Seiji Ozawa. Semnează contracte de exclusivitate cu casa EMI, apoi, după anii '90, cu Deutsche Grammophon.

Este comparat cu Horowitz pentru stilul temperamental pentru care este numit şi "un leu al claviaturii". În ciuda potenţialului artistic, în 1990 se retrage pentru o lungă perioadă, de 7-8 ani, din viaţa publică, de pe scena de concert. Studiază religia, filozofia. Îşi aprofundează maniera de a aborda actul "interpretării" muzicale.

În prezent este stabilit la Zurich, în Elveţia, din 2008, şi este invitat pentru concerte şi masterclass-uri în întreag lume.