ACUM:
19.00
Seara de operă
Marile spectacole ale prezentului, în direct sau înregistrate.
Urmează: 22.00 Grădina de... sunete (R) Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă.
Apoi: 0.00 Nocturn jazz Portrete ale celor mai importanți oameni din jazz.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu Adrian Mantu, membru al Cvartetului ConTempo

Publicat: marți, 16 Septembrie 2014 , ora 16.16

Studioul Mihail Jora este marți, 16 septembrie 2014, gazda recitalului susținut de cvartetul ConTempo. Despre prezența în Sala Radio am discutat cu violocelistul ansamblului în rezidență al Radioteleviziunii Irlandeze - Adrian Mantu:


Publicul din Irlanda și nu numai v-au numit "ABBA ai muzicii clasice". Cum și când a început povestea Cvartetului ConTempo?

În 1995 ne pregăteam… eram două cvartete de fapt. Eu și Andreea făceam parte dintr-un cvartet cu frații Vornicelu, iar colegii mei de la vioară - Ingrid și Bogdan - făceau parte din alt cvartet. Amândouă grupurile se pregăteau pentru un concurs de la Roma. Din păcate nu am mai reușit să participăm. Viața de cvartet e intensă! Și, pur și simplu, în anul acela România nu mai avea nici un reprezentant, de unde se pregătea cu două grupuri foarte bune. Ne-am întâlnit absolut întâmplător cu o lună înainte de concurs, la o cafea, și stând de vorbă ne-am dat seama că fiecare avea nevoie de celălalt; noi de viori, ei de corzi grave. Era numai o lună până la concurs. Cam greu! Și am zis "Hai să ne dăm o șansă!". Am fost, am luat locul al II-lea și atunci ne-am decis să renunțăm la tot pentru că dacă într-o lună am reușit să luăm un premiu internațional lucrând împreună, ne-am dat seama că putem continua. A urmat un șir lung de concursuri, noi obținând 14 premii internaționale. Acesta a fost și un mod de a ne duce existența, de pe o zi pe alta. Și atunci ca și acum viața de artist era plină de lipsuri. Nu mă refer la cele financiare personale, dar pentru a achiziționa un instrument, corzi… Practic, câștigând aceste concursuri aveam șansa, cu bani câștigați, să participăm la cursuri de măiestrie în diferite țări, să achiziționăm instrumente, corzi și, ajungând la un număr record de concursuri, am primit o rezidență la Academia Regală din Londra. Apoi toate s-au legat între ele. Am avut mai multe rezidențe în Italia, Franța, Spania de durate mai scurte, de la o săptămână la trei luni... în Canada am fost șase luni. Acum 11 ani, în urma unui concurs internațional am obținut rezidența în Irlanda, care a devenit țara noastră. Am devenit și cetățeni irlandezi acum 7 ani. Anul acesta, în urma unul alt concurs european, am devenit cvartet de stat al Radioteleviziunii Irlandeze RTI.


Ce s-a schimbat după această numire?

Pentru noi nimic, în sensul că noi continuăm ceea ce facem de vreo 19 ani - concerte - și ne pregătim pentru un nivel cât mai bun. Pentru noi nu contează că avem un concert la Wigmore Hall sau într-un sătuc din Irlanda; pentru noi e aceeași experiență, ne ghidăm după filosofia Cvartetului Amadeus: "Cântă următorul concert ca și cum ar fi ultimul." Noi, ca ființe umane, suntem foarte fragili, oricând se poate întâmpla o tragedie. Normal că, având în spate Radioteleviziunea Irlandeză, este o onoare pentru noi și este un lucru extraordinar pentru că primim o publicitate foarte bună. De asemenea, și rezidența de pe Coasta de vest, la fel… Pot să spun că muzicienii clasici aveau o primire așa, ca starurile de rock, pentru că nu există săptămână în care să nu apară în ziar o poză, un articol despre tine, ceea ce este foarte bine pentru că noi toți ne plângem de lipsa publicului tânăr. Pe Coasta de vest noi avem o medie cam de 26-28 de ani a publicului care vine la concertele noastre. Asta înseamnă că nu exclude publicul o vârstă matură, dar la concertele noastre vin și foarte mulți studenți și liceeni; se creează un balans foarte bun. De asemenea, și programul din această seară (16 septembrie 2014 - n.n.) de la Radio se bazează pe vechi și nou. Este Haydn - părintele cvartetului și discipolii lui moderni, incluzând Bartok - Dansurile românești. Avem și o altă lucrare a unui compozitor irlandez-american - pentru că trebuie să avem și o pată de culoare în program tot timpul. Mergem pe ideea că publicul din ziua de astăzi nu vine pentru un lucru frumos la un concert, vine pentru un lucru interesant.


Ce se schimbă totuși în momentul în care concertați în România, în special în Sala Radio?

Toți ne-am născut undeva, aparținem unei comunități și…unui loc unde ne simțim natural, pe lângă faptul că noi oricum ne simțim natural pe scenă când cântăm, asta nu face decât să amplifice un sentiment extraordinar pe care nu poți să îl descrii. Sincer să spun, de cele mai multe ori când cânt în România - vorbesc de emoțiile pozitive, pentru că avem și noi o vârstă acum, nu mai suntem emoționați așa de puternic de stresul de scenă - emoțiile pozitive se amplifică într-un mod extraordinar. Normal că recunoști pe majoritatea oamenilor care vin la concerte, pe care i-ai cunoscut, studenți, profesori, colegi muzicieni mai ales că acum e foarte ușor să ții legătura. Într-un fel te simți acasă. La Radio noi am cântat ultima dată în anul 2000, acum 14 ani, dar sunt convins că atunci când voi urca pe scenă și mă voi uita în sală va fi ca și cum a fost ieri. E extraordinar să poți cânta acasă! Ceea ce pot să spun este că noi o să aducem un lucru nou poate în România, noi suntem obișnuiți să introducem concertele noastre, nu suntem adepții programelor de sală; nu sunt deloc informații despre piesele pe care le vom cânta noi în această seară, pentru că noi, tot timpul, uităm publicul în ecuația actului de creație. În cazul nostru, compozitor, interpret, public - triada aceasta este tot timpul șchioapă și publicul este lăsat la o parte. Nu spun că asta este rău sau că este bine. Spun doar ceea ce am observat. În concertele noastre, chiar în anumite contracte pe care le semnăm este expusă această clauză, de a introduce fiecare piesă. E adevărat că te scoate puțin din concentrarea ta, dar după ce faci chestia asta timp de 19 ani devine ceva natural și creează o legătură foarte puternică între public și interpret pentru că noi, împreună, încercăm să creăm ceva mistic pe scenă. Cântăm o lucrare de Haydn, care a fost scrisă acum peste 200 de ani, încercăm cu toții să ne transpunem în timp. Dacă prezentăm o lucrare nouă, trebuie să expunem care sunt coordonatele noi publicului, noul limbaj pe care-l vom aborda, ca el să se simtă confortabil și să știe ce să urmărească. Nu trebuie să dai prea multe informații, de asemenea, pentru că actul de creație este liber și fiecare poate să-și imagineze sau să se gândească la orice vrea el, dar trebuie să existe neapărat această legătură. Noi în Irlanda, fiind și o țară mai mică, îi știm pe cei din public, ne întâlnim în viața de zi cu zi - doctori, profesori, oameni care lucrează în magazine, șoferi ș.a.m.d. - și, din punctul meu de vedere, suntem toți pe scenă. Public și interpret, chiar călătorim împreună, vin cu noi, sunt fețe cunoscute și nu m-aș mira să văd câțiva irlandezi în sală diseară de asemenea. Chestia asta este extraordinară pentru că fiecare se simte confortabil - noi cu publicul nostru, ei (publicul) cu artiștii lor. De aceea cred că rezidențele acestea sunt extraordinare. Nu știu echivalentul lor în România, poate este puțin diferit, puțin mai rigid, în sensul că tu, ca solist, vii, cânți și-ai plecat. Nu! Noi ca artiști în rezidență - fie ai Radioteleviziunii Irlandeze sau pe Coasta de vest, în Galway - suntem parte a comunității, noi participăm la work-shop-uri în școli, participăm la evenimente pentru pensionari, pentru diferite grupuri, oameni de afaceri, suntem în legătură tot timpul cu primarul. Partea politică este foarte importantă pentru că avem tot timpul nevoie de suport. Se creează o comuniune fantastică între toate clasele sociale. Asta înțeleg eu pentru un artist în rezidență… și ne întoarcem pe vremea lui Haydn, care era artist în rezidență la Esterhazy ș.a.m.d. când se crea o legătură puternică între artist și locul din care face parte.

Revenind la întrebarea ta, legăturile acestea cu comunitatea s-au păstrat. Poate sunt chiar mai puternice decât atunci când locuiam în țară, pentru că, normal, ajungi să apreciezi pe cineva când ești la o distanță foarte mare. Și nu mă refer la noi, la Cvartetul ConTempo, mă refer la noi care simțim lipsa prietenilor noștri și colegilor noștri de aici, din țară. Asta cred că va crea o legătură fantastică în seara aceasta, la Radio, și mâine seară la ArCub, fostă Arlus, unde am debutat ca pianist la vârsta de 5 ani - acum 30 și ceva de ani. De asta și suntem aici, pentru acest sentiment pe care vrem să-l retrăim.


Aveți un mesaj pentru ascultătorii noștri?

Cu noi pe scenă sigur nu se vor plictisi. Noi suntem un cvartet care își asumă riscuri foarte multe pe scenă. Bine, riscuri… nu suntem chirurgi, nimeni nu va muri pe scenă… dar de aceea ne asumăm și aceste riscuri, pentru că dacă un compozitor s-a gândit să pună un metronom 200 sau presto, de ce să nu-l încercăm? Doar de frică? Nu, este ca o experiență. Trebuie să readucem spiritul lui Haydn aici, trebuie să încercăm tot ceea ce putem. Cu noi, publicul nu se va plictisi absolut niciodată, vor fi tot timpul lucruri interesante în concert - nou și vechi. Avem piese contemporane dar foarte interesante. Îl avem pe Terry Riley; este o piesă extraordinară care, sigur, le va rămâne în minte luni de zile. Nu facem noi nici o inovație, este o piesă standard din repertoriul celebrului cvartet Cronos. Haydn - avem "Răsăritul de soare" și "Călărețul", o lucrare pe care am învățat-o abia acum un an. Nu am auzit-o, nu se cântă prea des, dar este o lucrare atât de puternică emoțional încât nu ne putem despărți de ea. De când o cântăm noi, la fiecare al doilea sau al treilea concert o punem în program. Este o lucrare foarte interesantă și sigur publicului îi va plăcea foarte mult. Sper că le vor plăcea și scurtele noastre prezentări ale pieselor și îi așteptăm cu drag în pauză sau după concert să ne salutăm și să discutăm pentru că alt lucru important este să continuăm relația pe care o avem în sală și după concert.

Interviu realizat de Lucian Haralambie