În trepidanta viaţă culturală new-yorkeză s-a înscris şi un eveniment ce a avut loc în 28 martie 2014 la Hudson Guild Theater - este vorba despre Fantezia "Lacul lebedelor", un proiect ce a luat naştere la iniţiativa pianistului Matei Varga. Am stat de vorbă cu muzicianul care locuieşte deja de o bună perioadă de timp la New York despre acest spectacol, dar şi despre un alt important eveniment, "Vendome Prize", unde Matei Varga este manager de proiect.

În cadrul unui interviu pe care l-ai acordat anul trecut în România vorbeai despre necesitatea de a-ţi motiva prezenţa artistică la New York, acolo unde competiţia este acerbă. Şi pentru că motivul principal al acestui interviu este noul tău proiect, un "Lac al lebedelor" reinventat vreau să ştiu dacă simţi că ai găsit acel Ceva despre care vorbeai, acel Ceva care te pasionează, şi care poate nu este original însă propune o revizitare a unor creaţii celebre?

Nu, nu cred că l-am găsit încă, pentru că dacă l-aş fi găsit atunci interviul de astăzi ar fi fost dublat de unul cu New York Times, altul cu London Telegraph şi cine ştie câte altele. Aşa că încă mai caut. Este foarte greu să pătrunzi, mai ales la cel mai înalt nivel şi să devii un household name, cum se spune aici. Aşa că încă fac încercări. Foarte mulţi tineri artişti din generaţia mea fac aceleaşi încercări, uneori unii chiar disperă un pic şi se gândesc că poate acestea sunt în van, dar pentru mine nu sunt în van niciodată şi găsesc că e foarte important să încerci, nu neapărat pentru că vrei să reuşeşti şi să atingi un anumit statut, ci pur şi simplu pentru că te motivează. Cel puţin pe mine cu siguranţă mă motivează să găsesc lucruri noi în care poate găsesc modalităţi de expresie pe care nu le-am experimentat până acum şi în orice caz lucruri diferite de ceea ce am făcut când eram mai tânăr.

Îmi dau seama că acest proiect va fi perceput ca o modalitate de găsi ceva nou şi diferit de a spune, însă trebuie să-ţi mărturisesc că "Lacul lebedelor" nu vreau să fie pentru mine o modalitate de a fi diferit, special şi de a găsi ceva cu care să impresionez. Adevărul e că "Lacul lebedelor" este lucrarea mea muzicală favorită. Ştiu că e, poate, surprinzător să spun asta, în primul rând pentru că sunt pianist şi există atâta repertoriu extraordinar pentru pian; şi totuşi, din tot ceea ce cunosc ca repertoriu pentru pian, pot să spun cu mâna pe suflet că "Lacul lebedelor" (sigur, nu o creaţie pentru pian) este lucrarea pe care pot să o ascult oricând. Este o lucrare extraordinară, nu cred că fac un compromis din punct de vedere al gustului muzical spunând că este preferata mea, dar am fost întotdeauna frustrat de faptul că nu există (sau cel puţin nu am fost eu conştient că există) o adaptare pentru pian; nu neapărat o transcripţie, ci mai degrabă o fantezie, în sensul în care Liszt a făcut cu multe lucrări de Wagner, Bellini - sunt păstrate aceleaşi teme, puse însă într-o lumină aparte şi dându-i pianului, practic, capacitatea de a exprima această muzică şi de a o reda cu posibilităţile lui, îndepărtându-ne un pic de ceea ce se aude pe scenă atunci când cântă orchestra, rămânând totuşi în sfera lui Ceaikovski, cu limbaj tonal foarte clar.

Asta a fost, deci, întotdeauna o fantezie de-a mea: aceea de a reuşi să aduc părţi din partitură (sigur că nu e vorba despre întreaga operă care are peste două ore). Am rugat un prieten compozitor din New York, cu care am mai colaborat şi pe care-l cunosc foarte bine şi ştiu că are un talent cu totul special la adaptări, transcripţii - nu ştiu exact în ce categorie ar trebui să înscriu această lucrare - să scrie pentru mine (numele meu apare chiar pe prima pagină a partiturii) o fantezie bazată pe "Lacul lebedelor". După mine Matt van Brink, compozitorul, a reuşit un lucru deosebit. Am fost foarte, foarte mulţumit de rezultat. Piesa e deja terminată de doi ani de zile, însă am vrut să iau tot timpul necesar pentru a putea să o pătrund şi să o studiez. Este foarte dificilă pentru că, aşa cum spuneam, este în stilul Liszt-Wagner, o lucrare de mare virtuozitate şi cu pasaje foarte complicate. Mă bucur că sunt gata să o prezint publicului. Această serie de concerte reprezintă premiera mondială absolută a lucrării.

Între timp, lucrând la partitură şi împărtăşind aceste idei cu alţi prieteni, am descoperit o companie de dans contemporan - mai precis pe directorul ei, Matthew Westerby - care a fost foarte interesat şi cumva motivat să se depărteze un pic de repertoriul lor uzual, care este exclusiv dans contemporan, bazat pe muzică nouă şi să încerce să creeze o lucrare care să fie dans suprapus peste parte muzicală. Practic vom avea pianul în mijlocul scenei şi dansatorii împrejurul lui. Deşi Matthew Westerby face de obicei coregrafia numai pentru lucrări de dans contemporan a vrut să încerce să creeze o piesă tot cu limbaj contemporan (nu vom avea tutu-uri sau costume de lebădă pe scenă), pornind, totuşi, de la o partitură clasică, reinventată de compozitor, rămânând în sfera foarte tradiţională, pentru că nu este un "Lac al lebedelor" pe muzică serială.

Structural cum arată acest nou "Lac al lebedelor"? Mai există o împărţire în acte sau ele nu-şi mai găsesc rostul în cele 25 de minute?

Nu, nu avem acte. Ceea ce a fost foarte interesant este că am dorit şi am fost capabil din primul moment să-i spun compozitorului exact ce momente vreau să adaptăm şi exact în ce ordine. Am fost de la bun început convins că aşa vreau să arate lucrurile, ceea ce într-un fel este bine, pentru că astea sunt întrebări pe care mulţi compozitori care fac adaptări de genul ăsta şi le pun. În cazul acestei lucrări am căzut de acord exact cu ce moment să începem - pentru că ordinea din balet nu este câtuşi de puţin respectată, este o combinaţie de momente care, după părerea mea, spune o poveste, nu este aleatorie. Dar este absolut diferit, ceea ce este bine, pentru că publicul nu ştie ce să aştepte.

În această perioadă eşti foarte ocupat nu numai cu pregătirea premierei cu "Fantezia Lacul lebedelor", ci şi cu organizarea Competiţiei Internaţionale "Vendome Prize". Ai fost laureat al acestui concurs - în anii 2003 şi 2006 - iar acum eşti manager de proiect. Este prima dată când ocupi această funcţie?

E o poziţie de mare responsabilitate şi aş spune şi importantă. Nu este pentru prima dată. Prima dată a fost acum 5 ani, în 2009. Îl cunosc foarte bine pe preşedintele concursului - care, de altfel, m-a cunoscut şi m-a apreciat atunci când am participat eu însumi la concurs - şi, pentru că ştie că una dintre calităţile mele este organizarea şi pentru că ştiam deja mult despre concurs, despre tipul de pianist pe care acest concurs îşi doreşte să-l descopere şi să-l promoveze, am continuat colaborarea.

Consider că este important pentru un concurs să traseze anumite linii generale chiar înainte de a avea loc, în felul în care este prezentat concurenţilor, pentru că atunci fiecare ştie dacă concursul caută o personalitate şi un anumit fel de a cânta care este reprezentat de pianistul X sau Y. Într-un fel cred că am reuşit să facem lucrul ăsta şi să explicăm un pic felul de pianist pe care am dori să-l promovăm.

Am început, deci, în 2009, când finala a avut loc la Fundaţia Gulbenkian la Lisabona şi m-am ocupat alături de Alexis Gregory, preşedintele concursului, de foarte multe aspecte ale competiţiei, inclusiv de cele ce au ţinut de selecţie, decizie, jurizare. Am fost foarte implicat în acea ediţie, după care anul acesta am decis să reluăm proiectul, dar un pic diferit. Sunt foarte mândru că am reuşit, împreună cu Alexis Gregory, să-i interesăm pe cei de la Festivalul de la Verbier, din Elveţia, care au acceptat să prezinte finala Concursului Vendome. Vom aduce acolo cei 10 semi-finalişti pe care îi avem. Ei vor cânta în cadrul Festivalului de la Verbier câte un mini-recital fiecare, după care juriul va alege trei finalişti, care vor cânta în concertul final de gală în urma căruia se va decide marele câştigător (nu avem decât un Mare Premiu). Aceştia trei vor cânta un program solo şi, de asemenea - lucru mai puţin obişnuit pentru un concurs de pian, dar foarte important - o parte de muzică de cameră, unde cei trei finalişti vor cânta împreună cu Cvartetul Jerusalem. Căutăm, deci, un pianist care trebuie să fie evident un tehnician extraordinar, dar, pe cât posibil, şi un muzician cât mai profund şi cât mai versat în parteneriat de orişice natură. Cred că e foarte important să se dea suficientă greutate şi unei astfel de colaborări, de muzică de cameră, pentru că adesea lucrul ăsta se uită şi mai ales concursurile de pian devin un fel de cursă de automobile de mare viteză. Am vrea, pe cât posibil, să evităm lucrul ăsta.